Plec pe Marte

Sincer să fiu, de multă vreme car cu mine tot felul de frustrări legate de profesia mea. Am impresia că mă irosesc într-o locație lipsită de orice perspective. Știu că am un potențial mult mai mare. Visam să fac chirurgie. Să operez. Să trăiesc pe muchie de cuțit.
Cum nu vreau să vă plictisesc și nici să vă stresez cu chestii inutile, vă spun doar că într-o dimineață ca oricare alta am sosit la cabinet mai devreme ca de obicei deoarece aveam de rezolvat anumite treburi administrative. Mi s-a șoptit pe căi oculte că azi voi avea un control de la minister.
Ce dracu am făcut de mă caută ăștia, nu știu. Nici nu sunt prea bucuros să primesc vizite de la București. Când am primit telefonul neoficial, grație relațiilor cultivate de mine în timp cu personalul din diverse instituții, mi-a trecut prin cap un singur gând: să pun la punct arhiva. Nu e dezordine, dar multe hârtii trebuie scoase la lumină, deoarece nu vreau să fac auditul să aștepte. Ei trebuie să mă vadă așa cum sunt: ordonat, riguros, sobru. Nu iubesc partea asta conțopistă a activității mele, dar nu am ce face. Consultații nu am astăzi. Am anunțat că este control și că sunt disponibil doar pentru urgențe. E trist cabinetul fără pacienți. Ca o școală fără elevi. Vreau să fac o bună impresie și să le arăt celor de la minister că încerc să îmi fac treaba ca un profesionist. În ciuda greutăților cu care mă confrunt. În ciuda piedicilor pe care sistemul mi le pune.
Destul cu filosofia, e timpul pentru acțiune. Am instituit măsuri de precauție, să nu fiu luat prin surprindere. La cele două intrări în comună am postat doi pacienți mai tineri pe care i-am instruit să mă sune atunci când văd o mașină cu număr de București.
– Neața, domn doctor. Aici Alfa 1, îmi spune unul din ei. O limuzină neagră, însoțită de o mașină de poliție, intră în sat.
Mă apucă un râs fenomenal. Băiatul ăsta se crede într-un film cu James Bond. Auziți la el, Alfa 1. Cred că am o influență proastă asupra celor din jurul meu. Poate credea că telefonul meu este interceptat și nu voia să se deconspire. Minunată viața la sat, nu? Și când mă gândesc la faptul că autori gen Ion Creangă au descris cu totul altceva. Mă rog, alte vremuri.
– OK. Poți să te retragi. Baza, terminat, țin eu isonul.
După această operațiune ies în fața cabinetului, îmi aprind o țigară și aștept cuminte sosirea oficialităților. Nu apuc să trag decât câteva fumuri și acestea sosesc. Din limuzină coboară un tip masiv, îmbrăcat într-un costum negru, cu ochelari de soare pe mutră. Inspectează locația un minut, apoi deschide portiera din spate. Dragii mei, țineți-vă bine. La vederea personajului, pe mine m-au trecut sudorile. Sigur vreți să vă spun? Stați să trag aer în plămâni. Asta se numește pauză de efect în lucrările serioase, nu?
Însuși ministrul Sănătății a venit la dispensarul ăsta uitat de lume și de timp. Am încremenit. Am aruncat țigara și am luat poziția de drepți.
– Să trăiți, domnule ministru, spun eu.
– Bună dimineața, domnule doctor. Ați fost informat de vizita mea?
– De către cine?, o fac eu pe inocentul.
– Este o vizită neoficială. Nu vreau presă. Nu vreau publicitate. Vreau doar să stăm de vorbă într-un loc retras, unde să nu fim deranjați de nimeni.
– Am înțeles. Dacă-mi permiteți o sugestie, dați instrucțiuni SPP-ului să ia limuzina de aici. Altfel vă asigur că în zece minute toate babele vor vorbi despre vizita asta.
– L-ați auzit. Executarea.
Uimit de toată această desfășurare a evenimentelor, conduc importantul personaj în camera de protocol. Sunt siderat. Îmi stăpânesc emoțiile și intru în locașul amenajat special pentru confesiuni sau vizite deosebite. Poate a venit aici ca să mă dea afară. Torn cafea în căni și iau loc în fața ministrului. Acesta scoate o țigară, o aprinde și îmi spune:
– Am venit aici trimis de președinte. Nu știu dacă ești la curent, dar țara noastră participă la un program spațial internațional. E prima ocazie de a fi partenerii unor puteri consacrate în domeniul ăsta. Se pregătește un zbor către Marte. Americanii vor o echipă mare. Au implicat state din Europa, alături de Rusia, Japonia și China. România participă cu trei oameni: un fizician, un astronaut și un medic.
Eu nu îmi pot reveni din starea de perplexitate care a invadat conștiința mea.
– Domnule ministru, cu tot respectul. De ce îmi spuneți mie toate astea? Sunt doar un umil doctor de țară, cu sumare cunoștințe medicale, care în niciun caz nu poate reprezenta România într-o asemenea situație. În mod sigur există specialiști care vă pot fi de folos.
Tipul zâmbește, trage un fum din țigară, soarbe din cafea și continuă.
– Nu e decizia mea. E a președintelui. Se pare că te citește și te apreciază în mod deosebit. Nu știu ce a văzut în tine, dar a insistat să te contactez. Nu cred că este interesat de ceea ce reprezinți tu ca medic. E clar că la bordul navei vor fi doctori honoris causa, nu? Tu ai însă niște calități care pot fi extrem de folositoare. E tot ce îți pot spune acum. Ești invitat la București peste câteva zile. De acolo vei pleca la Kiruna pentru o sesiune de antrenamente, apoi, în trei luni, vei face parte din echipa de 40 de umanoizi ce vor asoliza pe Marte. Viața ta se va schimba. Gândește-te un pic la imaginea pe care o vei avea. O lume întreagă te va cunoaște, vei putea scrie, vei putea face tot ceea ce îți dorești, după ce te vei întoarce. Eu nu îți prezint acum vise, ci chestii reale.
Voi ce ați face în locul meu, sincer? Ați pleca, nu? Corect.
Aceasta este o mostră din noul meu roman, Olympus Mons, publicat anul acesta la editura Pavcon. Toate drepturile sunt rezervate editurii.