PLAVALARI. În 25 iunie 1679, satul Plavalari aparținea căpitanului de curteni din ținutul Sucevei, Luca, iar întăritura din partea Divanului domnesc, o scrisoare semnată de Miron Costin vel (mare) logofăt, de Neculai Rădco vel logofăt și Gavril Costachi vel vornic, precizează dreptul lui Luca „de a ține și a opri a sa driaptă ocină și moșii den sat den Pleavălari“. Mai târziu, a șasea parte din sat va fi confirmată lui Gheorghe Ursachi, care o cumpărase, cu 100 lei turcești, de la Vasile Merescul, nepotul Băzăceanului.
În vremea aceea, satul Pleavălari era un cătun al satului Rușii Mănăstioarei, numit, în mod uzual, Rus-Plavalar. A șasea parte a satului Plavalari avea să treacă, mai târziu, în proprietatea marelui vistiernic Gheorghe Ursachi, care a cumpărat-o de la Vasile Merescul și de la frații săi, nepoții Băzăceanului, cu 100 lei turcești.
În 10 martie 1783, boierul Vasile Balș, cel care a făcut durul, dar cinstitul raport despre Bucovina, a declarat în fața Comisiei cezaro-crăiești de delimitare a proprietăților în Bucovina că mama sa, Ilinca, posedă jumătate din satul Plavalar, pe care o primise Lupu Balș de la Miron Barnovschi, iar cealaltă jumătate de sat îi aparține stolnicului Vasile Balș, ca moștenire de la Gheorghe Ursachi vistiernic.
În 26 februarie 1812, Iordachi Balș, fiul lui Mihalachi, cumpără satul Plavalari de la unchiul său, Vasile baron Balș, dar urmașii acestuia vând satul, Plavalari devenind proprietatea Zamfirei Sluzanska și al Soltanei Zgora, care, în 14 februarie 1857, își înscriu drepturile de proprietate.
Biserica veche a Sfântului Dimitrie din Plavalar a fost construită în 1876 și dotată, în 1881, cu un iconostas, adus de la biserica Sfântului Dimitrie din Suceava.
În 1886, s-a deschis o școală cu 2 clase în Plavalar1.
„Biserică nouă de sânțit în Rus-plavalari, decanatul Sucevei.
Parochul din Rus-plavalari, decanatul Sucevei, Cucernicia Sa, părintele paroch Leon Popovici (tatăl viitorului profesor sucevean și publicist Eusebie Popovici), a reușit cu bravii săi parochieni a construi și înzestra din contribuții benevole o biserică nouă în comuna Plavalari.
Înalt P.S.S. Părintele Metropolit a promis prea grațios că va merge Însuși Î.P.P.S. s-o sânțească în ziua de 18 Septembrie 1881, stil nou. Fie-ni iertat a-i striga D-lui paroch Popovici: Bravo, părinte! Astfel de fapte îl decorează și-l excelează pe un preut! Iar parochienilor Sânției Sale, bravilor Plăvălăreni, li zicem din inimă sinceră și curată: Dumnezeu să vă primească jertfele ce le-ați depus pe sântul altar al credinței părinților noștri“ (Aurora Română, nr. 2/1881, pg. 30).
„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaților, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei românești.
În luptele din jurul Brașovului, ostașii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldați au refuzat să tragă împotriva fraților lor de sânge. Condamnați la moarte, ei au fost constrânși să-și sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executați, fiecare pe marginea mormântului său, și acoperiți cu țărna primitoare a pământului ardelenesc.
Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-și aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să desgroape, după zece ani, chinuitele lor oase și să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostași români, la loc de cinste, în fața bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executați.
Acest pios act de recunoștință față de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar și a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârșie nu se știe încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…
Pe Troița ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrățiți în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuși și ei de moarte, în avântul lor ostășesc, s-au săpat următoarele cuvinte:
În amintirea vitejilor ostași căzuți pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc și pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învățătorii români bucovineni Dumitru și Ioan (în timpul săpării inscripției, încă nu li se cunoșteau numele), foști în armata austro-ungară, executați, în Octombrie 1916, și aruncați în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraților români“.
Textul acesta a fost scris de Dimitrie Marmeliuc, el însuși rănit la Oituz, dar ca luptător al Armatei Române, și a fost publicat în Calendarul „Glasul Bucovinei“ pe anul 1928.
Zamfir Nicoară fusese coleg de clasă, la gimnaziu greco-ortodox din Suceava, cu un alt viitor erou bucovinean, Silvestru Micuțariu, și el luptător, ca și Ion Grămadă, ca și Alexandru Bocănețu, ca și vărul său, Ambrozie Micuțariu, în Armata Română.
___________________________________
1 SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 158
