Plătind cu suflete fără nume

Sunt câte o fărâmă de om, cu suflete mai albe ca o hârtie nescrisă, în care abia mai adie un fir de viață, ars de inconștiența oamenilor mari, zbătându-se între contabilitățile lui „sunt” și „au fost”.
Câte o mână de carne chinuită – cu încheieturi de păpușă în care s-au topit brățările de identificare – pe care mâinile chirurgilor-vrăjitori încearcă să o arunce spre viață sau pe care o văd neputincioși ducându-se spre neant. Se luptă sau se sting atât de solitari, cu părinți însingurați și frânți în disperare, în timp ce lumea își urmează cursul nepăsătoare. În alte maternități, probabil, au venit pe pământ copiii pe care hazardul sau un dram de noroc i-au „programat” să-și înceapă existența un pic mai încolo de seara groazei de la Giulești.
La o noapte după, personaje înșirate după microfoane se felicită reciproc pentru „mobilizarea exemplară” post-tragedie. Se feresc însă să vorbească prea mult despre ce s-a întâmplat înăuntrul zidurilor. Inevitabila vânătoare a vinovaților este făcută de polițiști, procurori și cei dinăuntrul spitalului, cu ancheta administrativă. Parcă e un fel de zădărnicie în această agitație post-factum, banalizată în țara lui „după”. Trăim în refugii paseiste și mai tresărim doar animați de nenorociri. Între uitatul înapoi și elanuri temporare, nu știm să ne orânduim un prezent normal. Prin ceea ce se numește tehnic și rece „prevenire”. Prin reguli și mecanisme care să împiedice metamorfoza funestă a începuturilor de viață în numere la rubrica „decese”.
Tatăl micului Sebastian Lungu – nefericitul și cunoscutul caz „Sebastian” – spunea că atunci când se împinge în față vinovăția sistemului de fapt nu mai este nimeni de vină. De fiecare dată se activează vina colectivă și feluritele omerte, două metode verificate de autoprotecție. A vorbi de responsabilități individuale sună a blasfemie.
Atunci ce poți gândi când azi s-a spus că a funcționat sistemul și că a fost o demonstrație de „a-ți face datoria” ? Da, a funcționat exemplar „armata roșie” a lui Arafat, cea care limitează pagubele produse de mecanismele bolnave. Fondul durerii nu se rezolvă de către medicina de urgență, care este medicina situațiilor speciale și care se oprește la poarta spitalului. Normalitatea spitalului cine o instituie, păstrează și administrează?
Sub presiunea momentului se vor găsi și în cazul „Giulești” vini individuale: asistenta, electricianul, priza, cablul cârpit de la aerul condiționat.
„Accident teribil, una dintre cele mai negre tragedii din istoria sistemului sanitar românesc”, așa a încadrat Cseke Attila oroarea serii de 16 august. Nu suficient de teribil și de negru, ca ministrul să spună că, poate un minut, s-a gândit la demisie. Nu pentru că niște oarecare parlamentari i-au cerut-o. Ci pentru că, un minut sau mai mult, a avut o revoltă a conștiinței și o asumare profundă de responsabilitate.
Indira CRASNEA