Trăim într-o tigaie pusă pe foc. Discursul lui Traian Băsescu este mai puțin important decât informațiile despre starea vremii. La prânz temperaturile vor atinge în multe zone ale țării 40 de grade, spune o fată decoltată și mereu zâmbitoare. Cam asta e esența știrii, cu o cifră devenită numitor comun pentru fiecare nouă zi care vine.
În Ucraina, lângă Lvov, câteva vagoane cu fosfor alb au explodat. Norul chimic s-a întins pe aproape o sută de kilometri pătrați. Flăcările mistuie vietăți și oameni. Fosforul alb, zic specialiștii, e folosit și pentru armele chimice. Americanii l-au utilizat în războaiele recente.
Arde cerul în Ucraina. Arde și în Grecia unde au luat foc pădurile. S-au aprins de la soare. În București arde cu flăcări înalte, un depozit din Vitan. Râgâie duhori scârboase o gură de canal pe lângă care trec zilnic. Pe partea ailaltă a planetei, o stradă din Manhattan sare în aer iar cerul este împroșcat cu aburi fierbinți. A murit un om. Alți 25 au fost duși la spital. Fiul meu cu soția și fiica Alexandra lor au stat până alaltăieri pe o stradă vecină din New York. Acum sunt acasă, teferi. Am trecut de câteva ori pe acel trotuar, îmi spune Arin, băiatul meu care a făcut prima lui călătorie în America.
Arde pământul și în Brazilia. La Sao Paolo a căzut un avion de pasageri. Flăcări, flăcări, flăcări. Pompierii fac, agitați, figurația neutralizării incendiului. Cu totul – două sute de morți. Îmi amintesc liniștitul și amețitorul oraș brazilian cu fetele lui lungi și creole, cu soarele strecurându-se pe sub copacii umbroși. În imaginile de apocalips transmise de televiziuni nu-l mai recunosc.
Rușii s-au retras din nu știu ce acord de pace. Reîncepe războiul rece care n-a încetat niciodată. Pe un canal de știri se vede o rachetă cu flăcări în coadă spintecând cerul. În Irak a mai explodat un camion capcană. Bilanțul – optzeci de morți și o sută patruzeci de răniți. Asta da explozie. Teroriștii nu se-ncurcă cu fleacuri. Pentru un kamikaze, trei morți și cinci răniți înseamnă să te sacrifici degeaba.
Planeta arde pe toate părțile. În România sunt călduri tropicale. Curând în București va fi ca la Marea Moartă. Chiar și pe această topenie din cer, primăria aprobă tăieri de copaci. Copacii sunt înlocuiți cu betoane. Briza este înlocuită cu tornada. Soarele plajei este înlocuit cu soarele lichid care face pielea să sfârâie. Nu ne mai rabdă pământul, zice filosofic un comentator. Minciună. Nu-l mai răbdăm noi pe el. Îl găurim, îl sfredelim, îl umplem cu explozivi, îi tăiem respirația cu milioane de țevi de eșapament. În curtea mea din București s-a uscat un nuc anul trecut. Un nuc frumos. Acum s-a uscat un cireș. Cireșul mi-a dat ultimele cireșe. A murit straniu, fără boli, fără mană, udat și îngrijit. Planeta de fosfor făurită de oameni mi-a ucis cireșul. Între timp politicienii noștri și ai lumii bat câmpii.
