Plagium

Tot mai greu cu plagiatul! Înaintașii trudeau cu săptămânile să identifice și să afle textele cu pricina (adesea și să le traducă), să le pună pe două coloane, să găsească o gazetă dispusă să-i publice, în vreme ce acum este destul să apeși o tastă și să soliciți computerului o verificare (prestează astfel de servicii gratuite de detectare a plagierii Cite Play, Copy Traker, Plagium, Cimpski sau, cu plată, Attributor, Copyscare ș.a. – în total, vreo 16 adrese). Care, adevărat, din păcate pot detecta doar identitatea de texte, nu și de idei. Dar cum ideile țopăie de când veacul dintr-o carte în alta și nici nu se mai face mare caz de vreo însușire suspectă, rămâne trădătoare și elocventă proba textului.
Până prin anii ’50, făcea vâlvă plagiatul în literatură. De-o vreme, se pare că s-a mai ostoit furtul în beletristică, în frunte trecând la mare distanță științele. Pricina o constituie beleaua doctoratului, pe cât de râvnit, pe atât de incomod de obținut, câtă vreme Hotărârea de Guvern 567/2005 condiționează acordarea titlului de prestarea unei „cercetări științifice originale”. Avem cea mai mare densitate de doctori pe cap de locuitor, dacă ne comparăm cu Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, așa că ar fi de așteptat să ne putem mândri și cu cea mai mare producție europeană de cercetare științifică originală. Unde-i?
În perioada interbelică circula o glumă: dacă azvârli o pietricică în mulțimea trecătorilor de pe Copu, nimerești un doctor. Iar pe atunci, în toată România se acordau o duzină-două de doctorate pe an! Acum, doar în 2012 au fost „unși” peste 5.000 de doctori (în 2009, 4.764). Devenit sport național, dacă nu chiar sport de mase, doctoratul și-a alterat evident propria condiție și prestanță, diplomele ajungând să încununeze opera de cercetare științifică originală a unui Genică Boierică, Dinel Staicu, Nicolae Mischie (apropo de ultimul: Mischie, arestat pentru fals în înscrisuri și uz de fals, preda, la Universitatea „Brâncuși”, cursul de… „Deontologia funcționarului public”!).
Pentru a-și marca inserția în „lumea bună”, reprezentanții noii clase politice consideră că-i obligatoriu să posede mai întâi o pușcă și un permis de vânătoare și, apoi, cât mai repede, un doctorat, așa că din etimologia cuvântului „plagiat” (plagium – a vinde altuia sclavi furați) au reținut spre folosință mai ales ideea de sclav: așa-zișii „negri”, de fapt și de drept, adevărații autori ai nefericitelor teze inventariate în lista publicată de Societatea „Graur”, „Indexul operelor plagiate în România”. Unii figurează în această listă cu câte 4-5-6 cărți „ciupite” din opurile altora, dar cele mai multe semnalări denunță teze de doctorat. Se cuvine adusă în discuție, desigur, și complicitatea universitară. Vânătorii de titluri false au ochit mai întâi universitățile firave, nou apărute. Drept pentru care au fost identificate nu mai puțin de 41 (!) de doctorate ilicit acordate la Universitatea din Bacău – și nu lipsesc din dezonorantul tabel institute de învățământ superior de tradiție și prestigiu, cum ar fi Universitatea Tehnică Cluj-Napoca (13 teze), ori Universitatea București (12). Ieșenii (cu Universitatea Tehnică) se clasează abia pe locul 23, cu două teze.
Și, la urma urmei, care-s consecințele dovedirii plagiatului? Vâlvă și atât? Românii au fost din totdeauna îngăduitori: o demonstrează rezultatul marilor procese de plagiat care au inflamat opinia publică în veacul trecut. În 1902, Caragiale l-a acționat în judecată pe țângăul student Alexandru Ionescu, cel care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după o scriere a maghiarului Istvan Kemeny. Apăsat de acuză, Caragiale s-a dus la Budapesta, a cercetat, nici urmă de vreun scriitor Kemeny! Ionescu a întors-o: da, nu-i vorba de Kemeny, Caragiale l-a copiat pe Tolstoi! Ca să convingă opinia publică, calomniatorul a tipărit un manifest ce reproducea o pagină (cu caractere chirilice) atribuită lui Tolstoi, identică cu textul „Năpastei”. La proces, Ionescu a trebuit să recunoască faptul că și pagina cu litere chirilice era tot o plăsmuire a dumisale. Pe Caragiale l-a apărat reputatul dramaturg și mare avocat pledant Delavrancea. Zădarnic! De necrezut, dar jurații au decis că Ionescu se cuvine achitat! De unde și tradiția românească a finalului în coadă de pește.