Pixul și microfonul

Au trecut, iată, 40 de ani de la lansarea unei cărți ce avea să facă pârtie: „Cu microfonul în buzunar”. După acel semnal de start, întâmpinat și cu rezerve („dacă aveți microfonul, ce vă trebuie pixul?”) mai mulți confrați de gazetărie sportivă radiofonică au început să dea târcoale tiparului, cutezând intrarea într-un perimetru în care contează, alături de încărcătura de informație, și metafora, virgulele, topica – într-un cuvânt, arta scrisului. Au izbutit cei ce au înțeles că n-ajunge să muți o relatare din registrul sonor în pagina de carte: se cere asumat și-un joc mai elevat al ideilor, o rigoare a demonstrației, ca să nu mai vorbim de acuratețea stilistică și limpezimea gramaticească. Au avut net avantaj autorii deprinși și cu canoanele rubricii de gazetă – dar prin simpla adiționare de cronici nu se construiește o carte. Am primit zilele acestea două opuri de sport astfel închegate: „Cei doi Hagi”, de Adrian Dinu Rachieru, și „Curajul de a crede în victorie”, de Vasile Arhire. Poate prezenta interes pentru cititorul anului 2007, o cronică consacrată cutărui meci jucat în 2005? Slabă nădejde! Și totuși, ambele cărți rezistă probei timpului tocmai pentru că, pornind de la concretul situațiilor, au știut să se ridice la nivelul dezbaterilor de idei. Arhire începe prin a-și pune întrebări („de ce avem un singur Mutu?”, „cine se ocupă de cultura sportivului?”, „de ce suferă comunicarea cu finanțatorii?”, „de unde gâlceava românului cu succesul?”), spre a ajunge la pledoarii susținute: pentru așezarea valorii în prim-planul fenomenului sportiv, pentru comunicare, ca liant între performer și public, pentru obligativitatea însușirii mentalității de învingător, pentru ieșirea din mediocritate, pentru asocierea sportului cu valențele artei, inteligenței, imaginației, pentru conjugarea fericită a rezultatului cu spectacolul, în fine, pentru „o nouă revoluție” în sportul românesc: fiecare meci să se joace cinstit, pe teren. Fi-va vreodată? Om trăi și om vedea. Subintitulată „jurnal sentimental”, cartea chiar probează certă investiție de sentiment, constituindu-se nu într-o simplă cronică a evenimentului sportiv petrecut între 2002-2007 (deși sunt necesare și astfel de lucrări, croite în temeiul motivației cronicărești „ca să se știe!”), ci ca o dezbatere de idei în care unele răspunsuri sunt sugerate, altele rămânând drept viitoare (dacă nu chiar eterne!) teme de meditație.”Curajul de a crede în victorie” e-o apariție ce merită salutată și prin „ieșenismul” de calitate, rezumabil și prin simpla alăturare a două titluri de tablete. Primul: Iașul merită. Al doilea: Nu ne predăm! Adrian Dinu Rachieru este mai elaborat și mai speculativ. Așază motto-uri cu schepsis („Teleexistența bate existența” – Magda Ursache), nu iartă cu nici un chip „liga lui Mitică”, îl toacă mărunțel pe „Gigi, inimă de leu”, care, în suficiența-i deplină, a declarat că „Dacă vreau, pot să fiu și antrenor la Steaua!”, îl cârâie pe bizarul patron timișorean Iancu, îl compătimește pe Hagi (deși-i de aceeași părere cu Zdrobiș, că „Hagi, ca antrenor, n-are nici o treabă cu fotbalul!”) și-l face de râs pe ștabul dinamovist Borcea, care, în toată casa, n-are… nici o singură carte! Ambele apariții ar merita exclamația lui Hagi „Regret, dar n-a ieșit”, însă întoarsă pe dos: ne bucurăm, cărțile „au ieșit” cu bine și au drum sigur către cititori.