La puțin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl Freiherr von Enzenberg, un bun cunoscător al limbii și obiceiurilor românilor, care a dispus în anul 1779 efectuarea unui recensământ al populației pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, remarca într-un memoriu adresat Curții de la Viena faptul că orașul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai prețioase pivnițe boltite”. După mai bine de două secole arhitectura urbană din jurul vechiului centru istoric al Sucevei (marcat de Biserica Sf. Gheorghe – Mirăuți, fosta Mitropolie a Țării Moldovei, Curtea Domnească și Biserica Sf. Dumitru cu Turnul Lăpușneanu), îngloba încă în structura sa subterană o serie de pivnițe construite în perioada medievală.
– Orașul subteran
Cea mai întinsă rețea de pivnițe din piatră cunoscută în Moldova, un adevărat oraș subteran, configurată în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială care a adus prosperitate economică și a stimulat construcțiile durabile din piatră, a fost utilizată parțial până în cea de-a doua jumătate a sec. XX. Pivnițele cu boltă erau încă folosite în anii ’60 – ’70 ca spații de depozitare pentru locuințele, atelierele meșteșugărești, dughenele și magazinele din zonă. Crama veche (în care erau folosite în loc de mese butoaie cu blaturi din scândură), care se afla în apropierea fostului imobil în care, între anii 1860-1895, au funcționat atât primăria cât și gimnaziul orașului (ulterior Școala generală nr. 2, astăzi corpul vechi al Liceului de Arte Plastice “Ciprian Porumbescu”), se întindea în câteva astfel de galerii ramificate. Modificarea compoziției urbanistice a zonei centrale, de la începutul anilor ’60, a afectat partea sudică a centrului vechi pentru configurarea Pieței “23 August” (“22 Decembrie”). Pentru construirea blocurilor care creează către această piață un front continuu de cca. 200 m, imobile în care au fost instalate inițial Restaurantul “București”, Farmacia nr. 1, OJT-ul, etc., au fost afectate mai multe pivnițe boltite semicilindric (într-una dintre ele a fost amenajată Crama “Vânătorul”) fiind excavată o rețea (așa cum remarcă Emil-Ioan Emandi și Mihai-Ștefan Ceaușu într-un studiu intitulat “Contribuții de morfologie urbană la cunoașterea istoriei orașului Suceava 1388-1988”) “cu ramificații întinse spre Casa de Cultură, pe travee perpendiculare pe str. Ștefan cel Mare dar și paralele cu axul străzii”. La începutul anilor ’60, când frecventam ca elev Școala generală nr. 2, nu puteam evita trecerea prin zona acestor lucrări, care scoteau la iveală, în urma demolărilor, bolțile de piatră ale galeriilor. Printre orășeni, fie ei copii sau maturi, circula vorba că pivnițele respective făceau legătura cu “tunelul lui Ștefan cel Mare”, care, potrivit legendei, mergea până la Cetatea de Scaun. În cartea sa de amintiri intitulată “Fotografii povestite” J.E. Roșu spune și el că “sub clădirile de pe Strada Mare, pe lângă Biserica Sf. Dumitru și sub strada care mergea la Biserica Armenească erau beciuri suprapuse prin care se putea merge din unul în altul”. “Dacă te rătăceai – continuă el supus mirajului acelorași vorbe de care pomeneam – nu mai aveai nici o șansă să ajungi la lumina zilei. Legendele spun să aceste beciuri au fost construite prin secționarea unui tunel care făcea legătura cu Cetatea mare și o cetate de pe dealul dinspre Șcheia”. În realitate era vorba de construcții care s-au realizat ca urmare a lărgirii și intensificării schimburilor comerciale din perioada în care, ca oraș-capitală cu dreptul de depozit, Suceava impunea ca toate mărfurile care se vehiculau în Moldova să treacă în mod obligatoriu prin urbe. Casele erau prevăzute cu pivnițe pentru depozitarea și comercializarea mărfurilor, iar între primii interesați de deținerea unor astfel de proprietăți care “urmăreau desfacerea produselor moșiilor sale pe piața orășenească” a fost Mitropolia Sucevei. Un document din anul 1564 pomenește faptul că Ștefan Tomșa “întărește mănăstirii Sf. Ilie stăpânirea asupra unei pivnițe” în Suceava. În anul 1623, fiii fostului vistiernic Nicoară Prăjescu (cel care a renovat în anii 1610-1611 Biserica Sf. Nicolae) dăruiau spre folosul mănăstirii din Solca “casele lor ce au avut ei în târgul Suceava pe ulița Armenească și cu pivniță de piatră”. Când domnitorul Miron Barnovschi dăruia și el, în anul 1627, Mitropoliei Sucevei propria sa casă (imobilul cunoscut sub numele de Hanul Domnesc, în care funcționează astăzi Secția de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina, casă pe care Barnovschi o cumpărase de la boierul Ionașcu și de la soția acestuia, nepoata logofătului Iurcu Marițanul, “cu 80 taleri de argint”) stipula că aceasta avea o pivniță de zid “unde să se vândă vin, rachiu și altele fără dobândă și vămuire”. În afară de pivnițele Mitropoliei (pe care cei care le luau în arendă erau scutiți de o serie de dări având în schimb obligația de a furniza “unt de lemn, tămâie și ceară după obicei”) mai stăpâneau pivnițe în vatra orașului și alte biserici și mănăstiri. Așa cum conchid autorii studiului amintit “trebuie să presupunem că o însemnată parte din marele număr de pivnițe construite la Suceava, aflate în stăpânirea mănăstirilor, negustorilor și boierilor au ținut loc de cărciumi”. În hotarnica din anul 1768 locuitorii urbei arătau că “în timpurile de odinioară, atunci când orașul Suceava era încă în floare, boierii aveau casele și pivnițele lor de piatră”. Diferite documente hotarnice din sec. al XVIII-lea amitesc de “pivnițe risipite” care-au fost înstrăinate prin vânzare sau donație; aflăm astfel de pivnița Țâcăi, de cea a lui Barbălată sau de “pivnița dumnealui vornicului Balșe”, ori de Nastasia Șătrăreasă, care, împreună cu fiul ei, vinde negustorului Constantin Pantazi “un loc de casă cu pivniță în Ulița Crimca”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1852, 1853 și 1854 (cel din urmă a distrus cca. 1/3 din centrul vechii Suceve) au păstrat și au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care și-au prelungit astfel utilitatea. Așa că vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curții Domnești, hanul “La trei coroane” (ulterior “Casa Bucovineană”) sau Hanul Capri (Hotelul Langher) dispuneau de pivnițe cu câte două travee boltite semicilindric. O parte din aceste pivnițe, neîngrijite și supuse infiltrațiilor de apă, au devenit impracticabile și s-au soldat în final cu prăbușirea bolților, așa cum s-a întâmplat în anul 1977 în fața Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat și au putut funcționa datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilația păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puțin una din încăperile boltite de suprafață de la una din pivnițele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planșee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parțial o pivniță medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m față de nivelul de călcare), unde a funcționat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.
– Un spațiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală
Așa cum subliniază cei doi autori ai studiului amintit, “centrul vechi al Sucevei a fost condamnat și din păcate executat în totalitate”. Ansamblul urban din zona centrală (cu o textură moștenită din perioada medievală prelungită până în epoca modernă), cu o arhitectură inconfundabilă, care a deservit câteva generații, un “centru urban plin de farmec” al cărui caracter era definit de un amestec de stiluri arhitecturale (de la cel bizantin, gotic și renascentist, până la cel neoclasic și ecletic din perioada secolului al XIX – lea) a fost demolat în anii în care politica agresivă de modernizare prevedea distrugerea a 39 de orașe cu cartierele lor istorice. Această “politică barbară de sistematizare”, aplicată în Suceava cu precădere în anii ’80, a dus la ștergerea pentru totdeauna din peisajul urban a unor clădiri de secol XIX și pivnițe de secol XVI-XVII “care au constituit în permanență fala orașului”. “În locul vechii arhitecturi – spun autorii lucrării într-un text de final „în loc de concluzii”, intitulat “Să nu dărâmi, dacă nu știi să zidești” – ce îngloba vechea structură subterană a orașului a apărut o nouă arhitectură care de fapt nu este supusă nici unei legi a continuității istorice; o arhitectură nouă, după cum nouă este și starea sufletească. Rupt de tradiție, pentru mulți, azi, centrul civic, care a înlocuit vechiul centru istoric al Sucevei, se înfățișează mai artificial ca oricând, mai cenușiu și mai nou ca niciodată, nimicind în fond orice posibilitate de supraviețuire a istoriei și a naturii”. Un spațiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală.
Din Registrul funciar din anul 1785
Registrul funciar din anul 1785 consemnează, numai în zona comercială a orașului, cca. 40 de pivnițe. Potrivit acestui registru de delimitare a proprietăților, în Suceava anilor 1782-1785, pivnițele erau grupate pe următoarele ulițe: Ulița Poni (unde Ștefan Zota moștenea o casă cu două beciuri părăsite aflate sub stradă, Constantin Balș, care cumpărase de la Nicolae Pădure, cu 650 de florini, o pivniță veche zidită din piatră, Ioniță Bașotă, care cumpărase de la Toader Călian o dugheană cu pivniță), Ulița Mare (unde Iordachi Cantacuzino poseda o casă veche cu beci cu boltă, Ion Capri și Petru Cheșcu, care moșteniseră fiecare câte o casă cu pivniță, Cârstea Tăbăcar și Safta Pădure, care moșteniseră și ei câte o pivniță cu boltă, Ioniță Foti, care cumpărase o casă cu o pivniță risipită), ulița cu casele de la Sf. Dumitru și din piață (unde Gh. Tupilat și Maria Bușăloaia dețineau câte o pivniță risipită, Maria Vitoaia și Ioniță Foti care moșteneau fiecare câte o pivniță veche), Ulița Armenească (unde sunt enumerați ca proprietari de case și pivnițe Toma Bogdan, Grigore Găină, Axenti Moise, Ariton Pruncul, Ioan Saul, Ion Capri). În același perimetru mai sunt consemnate pivnițe aparținând Mitropoliei, Episcopiei din Rădăuți și mănăstirilor Burdujeni, Dragomirna, Ilișești și Solca.
