În Carpații Păduroși, din nordul Bucovinei, în grajdurile uneia din hergheliile cele mai izolate de lume, au apărut primii cai pitici din România. Poneii de la Lucina sunt cai adevărați, dar în miniatură, pentru că și mânzul unui cal normal e mai înalt decât ei. De fapt, și un copil de 7 ani e mai înalt decât ei, dar în corpul lor micuț se ascunde o putere foarte mare și o îndemânare ce le permite să urce, cu greutăți în spinare, chiar și pe cele mai grele cărări de munte.
Prin venele lor curge sângele unei rase de cai apreciată pentru rezistența fizică deosebită, atât la efort cât și la frig, dar și cel al unei rase de ponei frumoși și jucăuși, apărută prin mixarea sângelui britanic cu cel viking.
Poneiul românesc, “lansat” la rampă
Povestea poneiului de Bucovina a început în urmă cu mai bine de 30 de ani, când Vasile Ujică, profesor de la Facultatea de Zootehnie din Iași, s-a apucat de un experiment ușor ciudat, dar interesant – să obțină o nouă rasă din încrucișarea unui ponei de Shetland cu femelele de cai huțuli, care sunt de asemenea mai mici de statură.
Poneii de Shetland sunt o rasă hibridă, formată din poneii ce trăiau pe colinele Marii Britanii, cum erau poneiul de Highland, numit Fell sau poneiul Scotian, numit Dale, și o rasă scandinavă de cai, care conținea la rândul ei influențe ale sângelui raselor orientale. Poneiul rezultat în urma acestor mixări, ce au avut loc în secolul XIX, a fost unul cu o talie foarte mică, adaptat reliefului neprimitor din insula Bressay, componentă a Insulelor Shetland.
Primele încercări au fost făcute cu doi ponei, Tarzan și Andrei, închiriați de la o grădină zoologică. Spre hazul angajaților hergheliei, încercările focoșilor ponei de a monta femelele de huțul erau zădărnicite de statura lor, mult prea mică. Spre bucuria poneilor, problema le-a fost rezolvată cu ajutorul unei rampe cu o înălțime de aproape un metru, iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate prea mult.
În 1976 a apărut prima serie de ponei românești, care avea o singură culoare, nu două sau chiar trei, cum au cei de acum.
“Poneii de acum sunt rezultatul unor încrucișări repetate, mai ales după ce a fost adus la herghelie un ponei bălțat, de la Grădina Zoologică București”, povestește șeful hergheliei Lucina, Mihai Lițu.
Bujorel, armasarul cu un ochi albastru
Micuțele cabaline, experte în escaladatul pe munte și în a găsi cele mai bune căi de acces prin zone puternic accidentate, calitate moștenită de la huțuli, sunt în același timp animale de companie foarte căutate. Anul trecut, Direcția Silvică Suceava, în patrimoniul căreia se află Herghelia Lucina, a vândut mai multe exemplare de ponei românești, la prețuri de peste 40 de milioane de lei vechi, deși prețul de pornire a licitației era de numai 12 milioane de lei vechi.
„S-au bătut între ei, care să cumpere poneii, de aceea s-a ajuns la un preț foarte bun. Sunt căutați mai ales pentru pensiuni turistice și pentru centrele de călărie, iar copiii sunt înnebuniți după căluți. Avem o mulțime de oameni care vin aici vara doar ca să îi vadă și să se joace cu ei”, spune Mihai Lițu, care vrea să amenajeze lângă herghelie și un loc în care oamenii să poată fi cazați și în care să poată servi un ceai sau o băutură răcoritoare.
Cei mai căutați ponei sunt cei bălțați, care se trag din doi armasari – Bujorel și Zorro, care sunt ținuți separat de restul hergheliei, fiind scoși afară doar pentru a se plimba și pentru montă. În rest, sunt ținuți sub cheie, fiind considerați o adevărată valoare pentru perpetuarea speciei.
Deși abia ajung la cureaua pantalonilor îngrijitorului, micuții armasari se țin tare și îți trebuie ceva forță să-i strunești, mai ales că simt mirosul iepelor care pasc liniștite ceva mai în vale.
Bujorel e preferatul tuturor, atât prin frumusețe, cât și prin semnătura distinctivă pe care o lasă tuturor urmașilor săi – un ochi de culoare albastră și unul negru.
Acum, în grajdurile de la Lucina mai sunt aproximativ 40 de ponei românești, care bat colinele dealurilor și poalele munților, pas la pas cu frații lor mai mari, caii huțuli, fie că afară sunt + 30 de grade Celsius sau, din contră, aproape – 30 de grade Celsius, cum adesea chiar se întâmplă acolo, în iernile friguroase.
Pentru că Lucina e considerată cea mai importantă pepinieră de cai huțuli din Europa, piticii din Bucovina nu au fost încă omologați ca rasă, motiv pentru care înmulțirea acestora a fost limitată pentru păstrarea nucleului de bază și pentru vânzarea către cei dornici să ofere copiilor, și nu doar lor, bucuria de a călări un cal aproape la fel de înalt ca ei.
