Piți, du-te!

La urma urmei, ce a fost după isprăvile europene ale „Stelei” și performanțele „generației de aur”? O bălăceală în mediocritate, nimic altceva.
Ne-am obișnuit să ne mulțumim cu puțin, să găsim eterne scuze și explicații, mediocritate pe care, ciudat, o suportăm cu mai mult stoicism în alte varii domenii de exprimare ale sportului românesc, numai în fotbal, nu! De ce oare? Am ajuns ca vai de noi cu performanța în handbalul masculin, în canotaj, în gimnastică etc. și ne fălim cu câte-o medalie la tir! N-aș zice, desigur, că-i puțin lucru, dar astea-s sporturi de buzunar, cu impact public mai mult decât discret.
Mă tem că era îndreptățită propunerea de a se acorda un număr diferit de puncte (valorice) medaliilor olimpice în funcție și de dificultatea reală a probei și de situarea disciplinei într-un clasament, să-i spunem astfel, al „interesului general”…
Dar să revenim la fotbal. Intervenind obișnuința și fatalismul mioritic, acceptăm placid ne-performanța unor discipline în perimetrul cărora dominam cândva lumea sportului, dar refuzăm hotărât să-i acordăm și fotbalului aceeași dispensă. Fiind atât de iubit „sportul rege”, sunt sigur că, de-ar exista posibilitatea unui asemenea troc, tribunele ar schimba oricând o medalie-două-trei la scrimă, oricât de olimpice, pe calificarea la C.M. de fotbal! Când scriu „tribună” mă refer la totalitatea microbiștilor în general, care trec nonșalant de la adulare la contestare și-napoi la adulare, în strictă concordanță cu evoluția scorului… Realitatea fotbalului românesc nu îndreptățește în nici un chip pretențiile noastre. Câți români mai prind loc în marile echipe ale lumii? – că ăsta-i turnesolul cu adevărat revelator! Care-i prețul actual al jucătorului român de Națională? Citesc și nu-mi vine să cred: Hoban, internaționalul Hoban, a fost cedat la Ber Sheva contra monumentalei sume de 75.000 de euro! Păi ăsta-i preț modest de achiziție, la noi, în Liga a doua! Dacă ajungeam în Brazilia, acolo, Dumnezeule, ce făceam?
Dar dacă, acum, ne calificăm la Europene, că avem ditamai pârtia, nu cumva o să trebuiască să recurgem din nou la scuzele-stas de după meciul juniorilor cu Germania, penibilele scuze de calibrul „Trebuie să te încarci după asemenea înfrângeri!” (Hagi)? Cu ce altceva să te încarci după 0-8, decât cu nemăsurat ridicol? Și la juniori, și la echipa „mare”, devine tot mai evidentă nu lipsa de valoare, ci de super-valoare a majorității selecționabililor, derivând din inconsistența campionatului și din condamnabila lipsă de interes pentru copii și juniori (mai sunt și destule altele – le lăsăm pentru mai târziu). A doua: neîndoielnic, Pițurcă. Nu știu dacă ați remarcat faptul că perindarea atâtor jucători la Națională nu aduce niciodată ceva nou în filosofia jocului. Care „filosofie” de Divizia C constă, imuabil, la zenitul exprimării ei, în centrarea pe jumătate oarbă, mai totdeauna respinsă ori interceptată de adversari. Aici, Mutu a avut dreptate taxându-l pe Pițurcă drept „primitiv”. Cu cât cobori către fotbalul de maidan, cu atât mai abitir se centrează cu o vagă urmă de speranță – cine știe, poate ține! Așa prețioasă indicație tactică se pricepe să dea și Badea Gheorghe de la „Internazionale” Frecăței!
Nu văd de ce ar trebui să îngropăm chintale de euro în buzunarele nesățiosului Pițurcă – pentru a răsplăti ce? Selecționerului îi revine nu numai selecția (postată în care, într-adevăr, nu prea are loc de-ntors) ci și conceperea unui desen tactic în acord cu structura lotului. Aici, Pițurcă s-a dovedit nul.
Acum, călare pe rezultatul de la Pireu – în pofida căruia, să nu uităm, șansele noastre la necalificare… continuă din belșug să existe – a descoperit că-i „un antrenor scump”, iar fotbalul românesc oftează din rărunchi: vai, ce ne facem, pleacă Pițurcă! Cui ne lasă? Să plece! Improvizație a fost, improvizație a rămas. A muls destul fondurile Federației, n-a rupt gura târgului ca antrenor al Naționalei, s-a umplut de bani, ce mai vrea? Mai mulți? Și mai mulți? Să-și plătească clauza de reziliere, că, de era dat el afară, fiți sigur că n-ar fi cedat un franc!