Pindelești

Miez de vară. În coasta lacului Popricani, un nesfârșit lan de floarea-soarelui. Grindina a făcut prăpăd în jur, din porumbiște au rămas doar niște tije descărnate și diforme, dar „răsărita”, mai zdravănă și mai împlinită la ceasul furtunii, parcă nici n-a simțit ploaia cu piatră. E-aproape cât un stat de om; cu tipsiile galbene și sănătoase întoarse către soare, parcă ar da, solemn, onorul astrului zilei, urmărindu-i clipă de clipă alunecarea pe boltă. Numai că descopăr – surpriză! – într-o margine a lanului o răsărită la fel de zdravănă întoarsă… invers. O cercetez pe toate părțile, poate-i cumva lovită, rănită, de-a rămas înțepenită sfidător într-un inexplicabil stânga-mprejur, dar nu, e la fel de bine împlinită ca toate suratele din lan. O fi având cine știe ce hibă ascunsă ce nu-i mai îngăduie rotirea diurnă. Altă surpriză, spre seară o aflu și pe ea întoarsă, dar tot cu spatele la soare. Exact aceeași mișcare a suratelor o face… pe dos! Am venit și a doua zi: la fel, tot lanul râde la soare, dumneaei, disidentă, îi întoarce spatele! Poate botaniștii ori agronomii ar găsi vreo explicație – la nevoie, îi conduc la „locul faptei”, să vadă minunăția până nu intră combina în lan. Nefiind calificat într-ale câmpului, nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că floarea cu pricina, în pragul saltului darwinist, resimte apăsarea cine știe cărei găuri negre din galaxie și o consideră mai demnă de omagiere decât prea banalul astru strămoșesc…
*
Într-o carte a unui amic aflu relatarea unei scene de vânătoare la care participa și I.G. Maurer. Se aud gonașii venind, apar mistreții. Ciurda are în frunte doi vieri ce „bat” peste suta de kilograme. Maurer trage, primul mistreț cade, ciurda se risipește, dar cel de al doilea, parcă hipnotizat, nu se mișcă din preajma doborâtului. „Nu mai trageți!” – strigă Maurer. Pădurarii prind cu plasa animalul rămas stană de piatră. Era… orb. La cine știe ce veche vânătoare, amândoi ochii i-au fost străpunși de alicele „trei la fund” și i-au rămas numai găvanele cicatrizate. Restul vieții și-a petrecut-o ținându-se după mirosul vierului împușcat. Când călăuza a căzut, a încremenit și el, incapabil să mai cuteze un pas. Analogii cu destine din viața politică, nu numaidecât românească, se află la îndemâna cititorului.
*
În aceeași carte ce reconstituie un soi de fantastic Macondo mehedințean, cititorul descoperă voluptatea oltenească a poreclirii cu miez și tâlc, născătoare de pitorească onomastică cu virtuți caracterologice. Nimic peiorativ „în sine”, ci etichetări identitare în temeiul cărora se poate contura o portretistică pitorească și destul de exactă: Titu Calavânt, Minu Străinu, Tălâmbu, Murmurata, Bălăcița, Nelu Cleată, Fănel al lui Moderatu, Popa Metru, Jean Zdrafu, Lepăduță, Doctorul Rană, Geantă, ba chiar și – cer iertare, dar nimic de făcut – „Răspizdana”. (Dacă, în loc de „Lambretta”, cartea lui N.D. Fruntelată – și numele ăsta poreclă la origini! – purta titlul schiței „Răspizdana”, ar fi avut tirajul și vânzarea asigurate!) Apropo: în satul stră-strămoșilor mei, cândva numit Pindelești, majoritatea locuitorilor purta (mulți mai poartă și acum) numele Pindelea. De fapt, acel „n” deloc epentetic a apărut târziu, spre a mai ostoi nerușinarea păcătosului „z” repede exclus din buletine… Cât privește voluptatea născocirii poreclei devenită, în timp, apelativ semi-oficial: nu aparține numaidecât Olteniei, ci mai degrabă ținuturilor dunărene. Și Preda presară, în „Moromeții” (se poate stabili vreo legătură între Ilie Moromete și eroul bâlinelor slave Ilia Muromeț? – n-aș crede, fie și pentru că sufixul „ete” poartă sâmburele unei sugestii ironice) o lungă listă de apelative tip Bălosu, Cocoșilă, Pațanghele etc., de astă dată recoltate dintr-o zonă rurală muntenească, dar tot riverană fluviului. Încărcate, la fel, de sugestii caracterizante „dintr-un condei”. În „Lambretta”, îl și vezi pe Popa Metru măsurând… la milimetru postata din cimitir vândută pentru veșnica odihnă a răposatului, pe doctorul Rană purtându-și gentuța cu sculele de cusut urmele disputelor tranșate la crâșmă cu jungherul, pe Fănel al lui Moderatu propăvăduind conduita împăciuitorului său tată, pe Tălâmbu bătând aiurea colbul ulițelor, pe Minu Străinu aciuat și tolerat în câmpia dunăreană… Cât despre „Răspizdana” (ce formidabilă etichetare nemiloasă!), nici nu mai e nimic de comentat.
William Brânză nefiind poreclă, ci nume legal și conștient ales de nași, ar intra într-o altă categorie: aceea a șotiilor onomasticii contemporane, snoabe și, ce să-i faci, de tot ridicole…