Aflu – evident, de la televizor – că două asociații de protecția animalelor (una din București, alta din Suceava) au cerut alaltăieri achitarea și înfierea câinelui Bosquito, cel despre care se spune că ar fi responsabil de uciderea, în urmă cu câteva săptămâni, a unui japonez, în plin centrul Bucureștiului.
Dincolo de ineditul situației (anchetarea unui câine vagabond!), sunt tentat să văd partea fericită a știrii: anume că, iată, avem asociații – parte a societății civile – care depun eforturi pentru ca unui animal să i se facă dreptate (!). Ați putea spune că aceleași asociații tac mâlc atunci când regimentele de vânători fac ravagii prin păduri, ucigând zeci de căprioare, mistreți, urși ș.a.m.d. – dar, mă rog, acesta este un alt subiect. Revin: ca locuitor al Capitalei, cred că haitele ce animă toate parcările dintre blocuri și care mai traversează din când în când intersecțiile din cartiere sunt o rușine suficient de mare pentru noi, ca români. Putem liniștiți să-i blamăm pe toți edilii care, începând cu 1985 (anul în care demolările masive au început în București) nu au făcut ceea ce trebuia pentru ca aceste viețuitoare să nu mai ducă viața chinuită pe care o duc – chinuind totodată și viața oamenilor.
O pată de culoare în disputa ce a apărut imediat (de o parte Primăriile, dispuse să aplice cele mai radicale măsuri, de altă parte protectorii animalelor) a adus-o distinsa avocată Paula Iacob. De la Nicu Ceaușescu la Bosquito – iată o evoluție interesantă! Devenită celebră în urma procesului în care l-a apărat pe fiul cel mic al fostului cuplu conducător, dna Iacob ia acum apărarea unui câine anume și, în general, tuturor câinilor fără stăpân. Inițiativa e nobilă: dacă animalul nu se poate apăra singur, atunci nimic surprinzător în faptul că, dacă se face puțină publicitate cazului, apar și apărătorii.
Și totuși, ceva îmi spune că balanța judecății noastre este strâmbă. Cu puțin înaintea întâlnirii fatale dintre Bosquito și japonez, prima pagină a senzaționalismelor naționale era ținută de cazul unui pilot care ucisese un infractor ce-i trecuse pragul. Pilotul în cauză și soția lui erau ei înșiși personaje mondene, aveau și ceva stare – drept care imediat au apărut bănuieli dintre cele mai șocante. Din victimă a unui jaf și om care-și apăra proprietatea, pilotul a ajuns, pentru unii dintre noi, “ucigaș cu sânge rece”, “criminal încornorat” ș. cl.
Oricât vi s-ar părea de curios, cele două cazuri pentru mine sunt înrudite. Ambele pleacă de la hibe reale ale organizării societății noastre. Pe de o parte – în cazul Iovan – problema proprietății: să nu uităm că acum trei ani a trebuit să modificăm Constituția (și n-a fost chiar simplu!) pentru ca proprietatea să devină și “apărată” și “garantată” de către Stat. Pe de altă parte (în cazul acestui câine amărât), relația noastră cu mediul în care trăim. Să recunoaștem: pe toți ne interesează cel mult felul în care arată apartamentul nostru. Casa scărilor, strada, comuna, orașul etc. – e treaba altora să se ocupe de ele.
După cum se vede, românul are inimă largă și e înțelegător. Surprinzător, totuși, că este mai înțelegător cu un animal de pripas decât cu un semen care-și apăra proprietatea.
Adrian CIOROIANU
adrian.cioroianu@gmail.com
