Poiana
Povestea vorbește despre: rolul omului, sensul muncii, necesitatea dăruiri în muncă.
La marginea unui sat era un câmp. Acolo creșteau tot felul de plante sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brândușe, clopoței albaștri, garofițe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare, traista-ciobanului, panseluțe sălbatice. Vântul jucăuș aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu. Măceșul, cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre, roșii, portocalii, gălbioare. Îndrăgostiții se sărutau printre tufele acestea rămuroase. Într-o parte, creșteau un măr și un cireș sălbatic, în care păsările și copiii găseau mici fructe bine mirositoare.
Poiana vorbea despre puterea vieții și splendoarea naturii și toți țăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista.
Într-o zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrășăminte, altoi pomii și arbuștii și în câțiva ani locul deveni o grădină bogată și frumoasă, despre care țăranii spuneau că este un adevărat colț de Rai.
Spunem povestea: pesimistului, celui ce nu crede în el însuși, omului care nu crede în sensul pozitiv al lumii, cui nu crede în oameni, cinicului care nu crede în fapta bună, celui ce crede doar în munca retribuită,
Harfa
Povestea vorbește despre: muzica interioară a lucrurilor, despre talent și har, artă, credință, esență, fața nevăzută a lucrurilor.
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul și în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor. Odată, pe când toți curtenii erau adunați, el a cerut voie regelui să cânte la harpa, care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus :
–N-are rost, au mai încercat și alții și n-au putut!
David a insistat. Când a atins corzile harfei s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toți au izbucnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o ființă vie. Regele s-a mirat:
–Cum se face că la alții, harfa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
–Toți ceilalți au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harfa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare…și ați auzit cu toții veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferința, prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigurat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui s-a făcut o harfă, care bucură sufletele oamenilor și se pot cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu…Harpa a înțeles toate acestea… și mi-a răspuns…cântecul ei.
Spunem povestea: omului care se caută pe sine, tânărului care își caută calea, celui ce trebuie să-și asculte chemarea.
Semnele cuielor
Povestea vorbește despre: răni sufletești, valoarea experienței, durerea de a fi părinte.
Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma…A început să bată câte un cui, în tocul ușii, pentru fiecare greșeală a fiului său. Când tocul ușii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul și-a chemat fiul și i-a spus:
–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greșeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulțimea cuielor și a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greșeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, și-a chemat tatăl în fața ușii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl și-a îmbrățișat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept și a văzut că tatăl său plângea.
–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit și mulțumit că ai putut să scoți toate cuiele…
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!
Povestim: unui copil/adolescent/soț/subaltern, care nu înțelege asprimea parintelui/soției/șefului, celui care scuzându-se crede că a rezolvat tot,
pentru a arăta că orice experiență schimbă.
(www.sfant.ro)