Pilde și învățături duhovnicești în Duminica Samarinencei



Pilde și învățături duhovnicești în Duminica Samarinencei
Pilde și învățături duhovnicești în Duminica Samarinencei

Convorbirea samarinencei cu Domnul Iisus Hristos, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan (cap. 4, 5-42), este revelatoare și ziditoare de suflet. Este întâlnirea omului cu Dumnezeu-Omul în persoana Mântuitorului și se distinge printr-un bogat conținut religios-moral și misionar.
Mântuitorul vine într-o cetate a Samariei, numită Sihar, arătându-ne în chip tainic trecerea propovăduirii Evangheliei și cuvântului dumnezeiesc din Ierusalim la alte neamuri (Sfântul Chiril al Alexandriei). Aici se oprește, ostenit de călătorie și căldură, la fântâna lui Iacov. Era pe la ceasul al șaselea al zilei, la amiază, când soarele își trimitea razele sale arzătoare de pe bolta cerului. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă rece din fântână, iar Mântuitorul i-a cerut să-I dea să bea, căci ucenicii Lui plecaseră în cetate.
Femeia, auzind cuvintele Domnului, cu sfială I se adresează: „Cum Tu, iudeu fiind, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?“ (Ioan IV, 9). După înfățișarea și graiul Său, își dă seama că nu este din neamul ei. Iar iudeii nu aveau nici un amestec cu samarinenii, „ca unii ce voiau să facă mai mult decât cerea Legea“ și pe cei de alt neam îi socoteau necurați și nu gustau nici din apa, nici din mâncarea trecută prin mâna lor.
Domnul îi răspunde: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie“ (v. 10). Prin acestea, Domnul îi ridică samarinencei gândirea despre El, văzând că ea nu știe cine i-a cerut să bea, nici ce era apa vie, stimulându-i și dorința de a afla mai repede adevărul. Căci apa aceasta vie este „darul de viață făcător al Duhului, prin care umanul… revine la frumusețea de la început a firii“ (Sfântul Chiril). Dar apa aceasta vie nu se dă fără dorirea ei de către om, nu se dă cu sila.
Samarineanca Îi răspunde nelămurită: „Doamne, nici găleată nu ai și fântâna este adâncă… Nu cumva ești Tu mai mare ca părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta?“ (vv. 11-12). Sinceră și respectuoasă, ea Îl numește Domn. Bucurându-se de cuvintele Lui dumnezeiești, Îl compară cu Patriarhul Iacov, pe care și samarinenii îl socoteau ca părinte al lor.
Izvorul Apei celei vii
Domnul vrea să o ridice pe un plan mai înalt de înțelegere. Deschisă fiind la minte și la suflet, ea îi cere acea apă, pentru ca să nu mai înseteze, deși El îi vorbea despre o „apă spirituală“, pe care o primește sufletul, nu trupul. Și îi arată însușirile apei spirituale, zicând: „Cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va înseta în veac“ (vv. 13-14). Va avea acel izvor, ce susține viața veșnică. Apa aceasta este harul Sfântului Duh, de care făcându-se cineva părtaș, va avea în sine însuși izvorul învățăturilor dumnezeiești (Sfântul Chiril). Un astfel de om va putea să mângâie și pe alții, care însetează după cuvântul dumnezeiesc, întocmai cum au făcut mai întâi proorocii, iar apoi apostolii. Căci „râuri de apă vie vor curge din pântecele celui care crede în Mine“ (Ioan VII, 38).
Femeia samarineancă, dornică să Îl asculte pe Domnul, „soarbe“ cuvintele învățăturii Sale. Este răbdătoare, în pofida căldurii zilei și ascultă cu stăruință, până ce află ceea ce caută. Și zice: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez“ (v. 15). Înțelege că era ceva care îi depășea simțurile. Când spunea acele cuvinte, „deja ea Îl prefera pe Iisus în locul lui Iacov“.
Domnul ridică sufletul ei la un alt nivel de înțelegere. Nu o mustră pentru viața ei, ci doar îi zice: „Du-te și cheamă pe bărbatul tău și vino aici“. Iar ea îi răspunde: „N-am bărbat“. Domnul continuă: „Bine ai spus. Căci ai avut cinci“. Și ea spune: „Doamne, văd că ești proroc“ (vv. 16-19).
Rugăciunea cea adevărată
De acum, nu Îi mai cere apa cea vie, fiindcă gustase deja din apa cea vie a învățăturii Mântuitorului, ci zice: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“ (v. 20). Ea, care trăise în păcate, se arată acum dornică să cunoască cele mântuitoare. Iar Domnul îi răspunde: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când… adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr“ (vv. 20-23). Îndemnul „crede-Mă“ ne arată că pretutindeni credința ne este necesară, fiindcă este „izvorul tuturor bunurilor“, lucrând mântuirea și fără ea „nu putem înțelege dogmele, nici marile adevăruri ale religiei noastre“ (Sfântul Ioan Hrisostom). Fără credință, suntem ca oamenii care încearcă să treacă marea fără corabie, dar după un timp, valurile îi înghit.
Hristos îi descoperă samarinencei un adevăr pe care nu îl descoperise altora: acela că va fi o schimbare nu numai a locului de închinare, ci și a felului de a se închina. „Omul duhovnicesc va fi călăuzit la viețuirea bineplăcută Tatălui, prin învățătura evanghelică, înaintând spre o mai mare intimitate cu Dumnezeu“ (Sfântul Chiril). Cât despre cuvintele „adevărații închinători“, ele nu se referă nici la iudei, nici la samarineni, ci se referă la Sfânta Biserică, în care lui Dumnezeu I se aduce închinarea adevărată. Adorarea pe care trebuie să o oferim lui Dumnezeu Cel netrupesc este „prin suflet și prin duhul curat“.
„Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine“
În continuare, samarineanca zice: „Știm că vine Mesia, zis Hristos. Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate“ (v. 25). Ea mărturisește că știe despre Mesia. Aceste cuvinte ale ei, rostite spontan și în cel mai potrivit moment, Îl determină pe Domnul să îi răspundă: „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine“ (v. 26). Hristos nu se descoperă pe Sine sufletelor nepregătite, ci se arată celor care sunt dispuși să învețe și care „năzuiesc spre cunoștința celor mai desăvârșite“. Așa este și femeia samarineancă. Ea „a venit în mod cuvenit la credință și, urcând ca pe niște trepte, sare de la întrebări mai mici la o înțelegere mai înaltă“. De aceea, Mântuitorul îi vorbește deschis că El este Adevărul, fiindcă ea „era foarte pregătită pentru credință, avea sentimentul că deja Îl are în față pe Cel așteptat și de aceea era plină de nădejde“ (Sfântul Grigorie Palama).
Convorbirea samarinencei cu Domnul se încheie, dar cuvintele Lui stăruie în urechile ei. Purtând într-însa „scânteia credinței“, își ia găleata și se duce în cetate să spună oamenilor cele ce văzuse și auzise, zicându-le: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?“ (vv. 28-29). Iar scânteia aceea se aprinde „într-o mare flacără“ (Sfântul Chiril).
Misionară a Evangheliei lui Hristos
Femeia care odinioară fusese stăpânită de plăceri „se arată mai înaltă și mai tare decât grijile pentru trup și… disprețuind setea, se întoarce, prin credință, spre o altă deprindere“. Ea nu se aseamănă slugii celei leneșe, care îngroapă talantul primit, ci face cunoscut și altora binele dăruit ei. Cea care la început nu înțelege nimic devine acum „introducătoare în taine“ (Sfântul Chiril). Le face tuturor „mai netedă calea spre credință“, zicând: „Veniți și vedeți!“ Este plină de râvnă și de înțelepciune, iar sufletul ei este cuprins de focul divin și nimic nu-l mai stinge. „Deci au ieșit din cetate și veneau către El.“ (vv. 30). Aleargă în grabă pe drum spre Iisus. Samarineanca devine misionara Evangheliei lui Hristos, pe care ea o auzise din gura Lui și care îi potolise setea sufletului. Căci Domnul spunea: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea“ (Ioan VII, 37). Acest moment este o Cincizecime mai înainte de Cincizecimea apostolilor. De aceea, Duminica Samarinencei este rânduită la jumătatea intervalului dintre Înviere și Rusalii. „Mulți dintre samarineni au crezut în El.“ Îl rugau stăruitor să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. „Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui“ (vv. 39-41).
Sfânta Scriptură nu spune numele samarinencei, dar Tradiția l-a reținut ca fiind Fotini, adică „Lumină“. Căci prin convorbirea ei cu Hristos, a fost luminată cu lumina cunoștinței adevărului și a devenit ea însăși ca o lumină, care i-a luminat pe toți. Fie ca lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor, încât văzând faptele noastre cele bune, cu toții să preamărim pe Tatăl nostru cel din ceruri (Matei V, 16). Amin!
(Sursa: Ziarul Lumina)



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. România, într-o eternă tranziție? (2)

„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii

„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii
„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii