Pilde degeaba

Vechile zidiri ieșene respiră istorie și-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit… să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoțește concretețea mărturiei cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generațiile noi nu prea mai știu să le tălmăcească tânga. Iar viața pietrelor nu-i veșnică; chiar dacă, în toiul pandemiei, alte griji și amenințări ne copleșesc, tare ar mai trebui ca, din când în când, să ne amintim că lumea n-a început și nu se sfârșește cu noi, și-i de acută trebuință mistria care să mai dreagă, ici-colo, rana adâncită de vremi.
Este ceea ce se petrece și vara asta, cu fonduri europene, la Mănăstirea Frumoasa, fostul lăcaș de popas și rugăciune înainte de intrarea noului domnitor în capitala moldavă. Se zice că undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, s-ar fi aflat și una dintre chiliile ultimului călău al Iașilor, Gavrilă Buzatu. Cercetând pentru alte deslușiri „Orașul Iași”, merituoasa scriere a inimosului N.A. Bogdan (ediția din 1913), am avut a sesiza flagranta nedreptate pe care improvizatul istoric o face nu numaidecât datorită fugii condeiului, cât mai ales prefacerii mentalităților: mutra crâncenului călău este așezată în capitolul intitulat „Câteva tipuri anormale”, unde autorul găsește de cuviință să-i așeze și pe „cerșetorii milostivi” Lumânărică și Titinaș. Care i se par anormali… tocmai prin normalitatea lor creștinească și inimoasă, atât de singulară și chiar stranie azi, când toată lumea se străduie din răsputeri să adune pentru sine și ai săi – pe când „cerșetorii milostivi” strângeau ban cu ban întru binele și folosul altora. Osemintele lui Lumânărică, scoase din fostul cimitir al bisericii, s-ar afla, zice-se, la grămadă, în osuarul de sub „veșmântarul” Tălpălarilor. Despre trecerea lui Titinaș (mormântul nu i se cunoaște) mai găsim ceva urme într-o inscripție de pe o veche bucoavnă a bisericii Sf. Gheorghe din Bârlad: „Să să știi de când au răposat Ioniță Titinaș, adică părintele Ioanichie monah, la anul 1858, octombrie 8.” Despre Lumânărică au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga și alții, cu toții uimiți de isprăvile cerșetorului milostiv care, dac-ar fi avut parte de puterea evocatoare a unei literaturi mai rezonante, s-ar fi înscris de mult într-o galerie portretistică europeană de răsunet. La mijlocul veacului XIX, Lumânărică vindea, în preajma bisericilor, lumânări cu preț întreit. Ieșenii cumpărau fără șovăire, știind că firfiricii adunați în punga cerșetorului erau destinați unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviință să atribuie gestul… anormalității. Lumânărică a cumpărat clopote și le-a dăruit bisericilor, veșminte preoțești pentru parohii sărace, a refăcut catapetesme, ba chiar (intrând în legendă) a proptit… o vacă la poarta unei văduve sărmane cu o casă de copii. Ca și emulul său Titinaș, avea intrare oricând la curtea domnitorului, pe care-l mustra că uită de cei copleșiți de nevoi, obținând danii pentru familiile pușcăriașilor și dezlegări de biruri.
Amândoi purtau același soi de suman ponosit, încins c-o funie, amândoi călătoreau desculți, numai pe jos („și apostolii au mers pe jos!”). Pe Titinaș nu-l speriau desele drumuri per pedes de la Bârlad la Iași – drept pentru care stăpânirea a emis o anaforá fără precedent: „ori unde îl va întâlni căruța de poștă (pe Titinaș, n.n.) să-l ia și pe dânsul numaidecât.” Visul lui Titinaș a fost să ridice, la Bârlad, un turn semeț precum cel al Goliei. A izbutit să adune banii din cerșit (!) și iată-l iscălind contractul cu meșterul Popoiu. Constructorul preciza: „Să-mi numere 13.000 de lei, iară altă nimică” (pare-se, o anticipare a devizelor încă de pe atunci umflate pe parcurs). În doi ani, turnul s-a clădit lângă biserica Sf. Gheorghe din Bârlad. Urma să aibă și o „încăpere cu două ferești pentru șidere”, unde să-și încheie zilele Titinaș, călugărit sub numele de Ioanichie. N-a mai apucat să-și vadă visul împlinit, zilele împuținându-i-se pe măsura ridicării clopotniței…
Cum se vede, ca și Lumânărică, a fost categorisit printre „anormali”. Cu atât mai mult îl vedem astfel într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia nu-i alta decât aceea de a strânge și iar a strânge pentru sine și rubedenii… Cei din vechime adunau din cerșit și dăruiau din suflet construind ori înzestrând biserici. Becali face suspecte afaceri cu statul, după care cadorisește Catedrala și-i cere lui Dumnezeu să-l ajute în câștigarea Campionatului! „Ți-am dat, îmi dai!” – afaceri cu statul, afaceri cu Dumnezeu! Cine-i normal, cine-i anormal?