Oricât s-ar strădui omul contemporan să facă frumoase și să idealizeze lucrurile, adevărul este că în viața lui, cândva, s-a petrecut un fapt cutremurător, care a abătut-o de la calea ei firească și a întinat curăția ei. Dar care este acest fapt?
Păcatul, căderea
În limbajul Sfintei Scripturi acesta se numește căderea întâilor-zidiți în păcat. Cădere înseamnă că omul mai înainte se afla undeva sus și a căzut. Iar păcat înseamnă că de atunci nu mai izbutește să-și afle menirea, care i-a fost pusă de Ziditorul său; nu izbutește să ajungă la destinația sa, ci se arată neputincios, nedesăvârșit, ajunge în starea mizerabilă de rob, se simte necurat.
Această stare a fost zugrăvită într-un chip nemaiîntâlnit de către Hristos în preacunoscuta parabolă a fiului risipitor. Acolo Dumnezeu-Omul înfățișează drama în toată tragedia ei.
Hristos însă nu numai că a descris-o, ci a dat și soluția dramei. Adică putem crede cu siguranță că păcatul nu va stăpâni pentru totdeauna. „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub Har”, ne încredințează Apostolul Pavel.
Răul nu este de neîndreptat
Înfricoșătoare nenorocire este căderea în păcat. Și ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuși Dumnezeu pe pământ și nu S-ar fi făcut Om și nu ar fi săvârșit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăște din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii și ține deschisă ușa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toți, dar singurul lucru care rămâne este ca fiecare păcătos să o accepte și să și-o asume.
Jertfaeste pocăință
Dar pentru ca să se săvârșească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuși la jertfa eului său prin pocăință. Căci jertfa este pocăința. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului și arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a eu-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiție necesară și binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o oferă Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”, spune Proorocul David.
Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori și vameși, desfrânate și tâlhari, tăgăduitori ai credinței în Hristos și prigonitori, adică fortărețe falnice ale păcatului cad și sunt luate în stăpânire.
Mare este pocăința
Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăință pretutindeni. Trecerea Domnului dăruiește întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar și pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.
Cel ce se întoarce și se pocăiește cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte dispus să ierte, bucuros să uite, gata să mântuiască.
Și prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor și a Sfinților Părinți, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o întâmplare…, toate îl pot chema pe om la pocăință. Și mulți sunt aceia care arată sensibilitate și primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăință”, pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
Nesiguranță, îndoială
Dar pentru că în vremea Harului pocăința are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmașul mântuirii, diavolul, o războiește, punându-i înainte piedici mari.
În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu și de necredință, la foarte puțini se naște simțirea păcătoșeniei, mustrarea conștiinței și încă și mai puțini simt nevoia să se curățească prin jertfa „duhului umilit” al pocăinței.
Celor care nu au lepădat credința, vicleanul le zădărnicește de multe ori pocăința în două moduri. Uneori prin nădejdea înșelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toți la sfârșit și, prin urmare, nu mai este trebuință să se mai neliniștească sau prin iluzia că, spunându-și păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranței și îndoielii care îi face să șovăie din pricina rușinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe și mari? Și dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Și dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute și altora?”.
Păcatul este boala obștească a neamului omenesc
Celor care depășesc toate acestea și nu au alt motiv să lepede pocăința, vicleanul folosește ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinței. Amânarea este legată de diferite pretexte și îndreptățiri, prin care pocăința mereu se mută pentru „altă dată”.
Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul și au pocăință adevărată, depășesc orice piedică și ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruiește iertarea păcatelor.
Acestea le-am menționat aici ca o învățătură teoretică despre pocăință.
Dar lecția pocăinței are trebuință, pe lângă învățătura teoretică, și de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăință, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viața lor pasul pocăinței și și-au aflat mântuirea.
Toți oamenii păcătuiesc, mici și mari, cunoscuți și necunoscuți, dregători și oameni simpli, bărbați și femei. Păcatul este boala obștească a neamului omenesc. De aceea toți au trebuință de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăință.
Păcatele se tămăduiesc prin pocăință
Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăință. Nu numai cele mici, ci chiar și cele mai mari și mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăință. Chiar și Iuda care L-a vândut pe Domnul, dacă s-ar fi pocăit cu adevărat și ar fi cerut iertare cu zdrobire de inimă de la Cel răstignit, ar fi fost iertat și așezat din nou în vrednicia apostolească.
Dar să vedem câteva pilde reprezentative de pocăință din toate categoriile sociale și din toate treptele de cădere în păcat.
(Sursa: www.impantokratoros.gr)
