Primăvara duhului
Omul e ca și copacul.
Când se abate frigul ispitelor și-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele și florile cele alese, virtutea și credința.
Dar tot ca și copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viață când vine primăvara credinței, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.
Roata credinței
Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:
– „Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi în viața lui: credința, căința, frica de iad, nădejdea?” Credinciosul i-a răspuns:
– „Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spița care pornește mai întâi?”
– „Pornesc toate deodată”, răspunse prietenul.
– „Vezi – zise credinciosul – tot așa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru pornește la un drum nou. Toate darurile cerești și sufletești se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare, întocmai ca și spițele roții.”
Pasărea-muscă și vulturul
Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-și neputința, fu cuprinsă de întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti…
Și cu cât nu putea să se înalțe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.
Văzându-i neputința, un vultur îi zise:
– „Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poți vedea toată frumusețea soarelui, urcă-te pe spinarea mea, și eu te voi purta în înălțime.” Pasărea – muscă primi – și așezându-se pe spinarea vulturului, se lăsă în voia lui.
Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea ajunge.
Așa este și cu pasărea sufletului nostru…
Ca să ajungem pe înălțimile de unde putem vedea frumusețile cerului și către care nu ne pot duce slabele noastre aripioare sufletești, avem nevoie de aripele cele mari și puternice ale Duhului Sfânt.
DUMNEZEU
„Tatăl nostru”
Un preot misionar învăța pe niște negri „Tatăl nostru”. Unul din ei, îl întrebă:
– „Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?
– „Da”, răspunse preotul.
Mulțumit, negrul zise atunci:
– „Primesc să mă fac creștin, căci noi până acuma știam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si neîndurător.”
Numai religia noastră ne învață că suntem cu toții fiii lui Dumnezeu.
Copilul înțelept
Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-și mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
– „De ce plângi, mamă?”
Ea se jelui, zicând:
– „De-acuma vom sta intr-o casă mică și urâtă și vom fi săraci.
Copilul o întrebă din nou:
– „Mamă, în casa aceea mică și urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?”
Rușinată de vorbele copilului, mama își șterse lacrimile și nu se mai jelui.
Recolta bună și Dumnezeu
Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:
– „Sunt foarte mulțumit de recolta mea, și-ți mulțumesc și dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la cărat”. Celălalt răspunse:
– „Și eu îți mulțumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.”
Un copil al unuia din ei, care se afla de față, zise tatălui său:
– „Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulțumești că ți-a dat recoltă bună?”
Cei doi săteni, rușinați, se priviră și-și ziseră:
– „Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.”
„Mamă, dă-mi pe Dumnezeu”
Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.
Tatăl și mama sa l-au crescut în desăvârșita necunoaștere de Dumnezeu.
Copilul s-a ridicat așa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o ascunsă suferință. Toți doctorii pe care i-au adus părinții nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea tăcut și plângea mereu.
Într-o zi, mama îi luă și-i zise:
– „Copile, spune-mi ce vrei?”
Atunci, copilul, sughițând de plâns, o rugă:
– „Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!”
Părinții au rămas înmărmuriți. Și fiindcă n-au înțeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut…
Copilul și pivnița întunecoasă
Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivnițe întunecoase, în care se afla tatăl său.
Tatăl îi zise:
– „Copile, aruncă-te înăuntru și eu te voi prinde în brațe.”
– „Dar nu te văd, tată.”
– „El îi spuse:
– „Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, și eu te voi prinde”.
Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniței, iar tatăl îl prinse în brațe.
Așa e și cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredințăm Lui.
Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în brațele Lui.
(fragmente din Viața creștină în pilde de Al. Lascarov-Moldovanu)
