Bețivul și nevasta lui.
O femeie credincioasă avea un bărbat bețiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă și asuprea pe nevastă-sa și pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă și bună, cu atât se înfuria mai tare și o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieșindu-și din fire, răcni la ea:
– „De ce taci? De ce nu mă lovești și tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?”
Iar femeia îi răspunse:
– „Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”
Atunci omul, înfrânt și rușinat, îi zise:
– „Tot tu ești mai tare ca mine!”
Și din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătății și rugăciunilor nevestei sale.
O iconiță mică și mai mulți ruși.
În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruși.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului și, când a plecat la război, și-a atârnat de gât, sub haină, o iconiță a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Rușii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâșiară hainele de pe el și se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, rușii dădură cu ochii de iconița de la gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconița strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiță. Mai veniră și alți ruși și, cum veneau, se închinau și ei. Pe urmă, luară pe prizonier și-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Și așa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.
Ce-mi este mie lumea aceasta?
Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele amenințări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:
– „Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăți. Zdrențele de pe mine și ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ți fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ți-oi mulțumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu.”
Modest a mers la împărat și i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.
„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”
Un călător mergea odată printr-un ținut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu înghețat. Călătorul le spunea cum îngheață apele iarna și cum poți merge cu piciorul sau cu căruța pe gheață ca și pe drum. Deși nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înțelept și cinstit.
Așa e și cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut – cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.
Pomul cu roade.
Un om credincios fiind asuprit de necredincioși, merse într-o zi la duhovnicul său și i se plânse, zicându-i:
– „Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?”
Părintele, un om bătrân și plin de înțelepciune, îl luă și îl duse în grădină. Acolo se aflau și pomi roditori și alții neroditori.
– „lată fiul meu, ai aici pilda vieții. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceștia cari au numai frunze? Nu, fiule – oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii – căci asemeni pomului cu roade ești.”
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.
(sursa: Viața creștină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)
