Prețul lucrurilor.
Un om avea un băiat tare leneș. Atât de leneș, că nu făcea nimic toată ziua, dar știa să ceară bani de la părinți ca să-și cumpere dulciuri și i jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-1 lecuiască și, când băiatul a venit iarăși să-i ceară bani, i-a spus: – Fiule, eu ți-aș da banii aceștia, dar mă tem că tu nu știi să-i prețuiești. Nu știi valoarea lor și îi cheltuiești fără rost. – Cum să nu, tată? Știu foarte bine că banii se câștigă greu și nu îi voi mai risipi .Dar în timp ce băiatul tot încerca să-și convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînțelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru. – Acum să știi că ești pedepsit! – a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea și să nu te mai întorci până nu vei fi și tu în stare să câștigi un ban. Băiatul nu a mai avut ce face și s-a dus la brutarul din colțul străzii,rugându-1 să-1 primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca și trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani. Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă. – Tată, tată – a strigat el, intrând val-vârtej – am câștigat și eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt și doar eu am muncit pentru ele, nimeni numi le-a dat pe degeaba! – Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le și mie să văd câte sunt…După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-și mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât. – Vezi fiule, de-abia acum știi valoarea banilor. Și doar cine le cunoaște valoarea știe cu adevărat și cum să-i cheltuiască – îi mai spuse tatăl cu dragoste. „Viața este muncă și numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viață, cea stătătoare devine otrăvitoare. ” (Sfântul Ioan Gură deAur)
Cei patru ucenici.
Odată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis și făcut. S-au așezat toți într-o încăpere și au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-și încerce răbdarea și puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abține și a zis: – Să aprindă cineva lumina! – Ce faci, nu trebuia să tăcem? – 1-a întrebat nedumerit al doilea. – Proștilor, de ce ați vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească. – Ehe, doar eu am tăcut! – se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia și mândria – cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăș de drum în viață, îți trebuie răbdare să muncești, să înveți, să te rogi … îți trebuie răbdare și să iubești. „Unde nu este răbdare, nu este nici iubire. (Sfântul Grigorie Dialogul)
Risipitor sau zgârcit?
Se povestește că un bărbat și femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat, femeia își acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită. Uitându-se la ei, preotul le-a arătat deschisă și i-a întrebat: – Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună? – Nu, părinte! Preotul a strâns atunci puternic pumnul și, ținându-1 așa, i-a întrebat: – Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor? – Bineînțeles că nu, părinte. – E, atunci mai gândiți-vă la asta și o să vedeți care are dreptate! „Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puțin!” (Avva Moise )
(Sursa: http://ro.scribd.com)
