Faptele credinței.
De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înșine: „Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârșit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferință? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câți am înșelat? De câte ori am călcat pragul crâșmei și de câte ori pe acel al bisericii?”
Nespus de multe și pline de învățătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.
Oarba care vede.
Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i: – „Sărmana de tine!”
Ea însă, le-a răspuns:
-„Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”
Iată ce învățătură luminoasă poate ține o femeie oarbă.
Cele două spice.
Cu omul bun și credincios se întâmplă ca și cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Așa și Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl „coace” în vrednicie și în credință, pe când cel necredincios se „usucă” în păcate, ajungând în netrebnicie.
Cum e mai bine?
Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu și, simțind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui și în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
– „Tată, tu m-ai crescut în necredință, tu mamă în credință. Dacă e să mor, întru care să mor?”
Tatăl, plin de căință și cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
– „De este să mori, mori în credința mamei tale!”
Fata s-a însănătoșit, iar tatăl s-a întors la credință.
Pânza și sufletul.
Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
– „Ce ai înțeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?”
Femeia răspunse sincer:
– „N-aș putea lămuri…”
Preotul se mâhni și-i zise:
– „Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta…”
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
– „Pânza pe care apa o face așa de curată, știe ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea și-o face albă… Așa și cu predica sfinției tale … De ajuns că trece prin sufletul meu și îl curăță …
Preotul se înveseli și lăudă pe femeia credincioasă.
Cine are urechi, să audă!
Un om spunea într-o zi unor prieteni:
– „Pe mine m-a întors la credință o muscă.”
Mirați, prietenii ziseră:
– „Cum așa?”
Omul povesti:
– Eu la biserică mă duceam când și când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând așa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte și iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou și iar am alungat-o… Dar tocmai atunci, auzii vorbele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”. Așa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche… Și de-atunci, mi s-au deschis și urechile duhului, și m-am întors la credință… Și iaca așa, o muscă m-a adus la Domnul.
(http://www.parohiamacin4.org/pilde_parabole.htm)
