Căința păcătosului
La marginea unui râu, un țăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deși acesta era un animal bun și recunoscător. Luându-l în brațe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca și astfel va scăpa de el. Însă, bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a așezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reușise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieșit iar. De-a dreptul furios, țăranul a ridicat din nou animalul în brațe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios și s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neștiind să înoate, a început să țipe și să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simțit cum cineva îl apucă de gulerul hainei și îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot și speriat, omul a înțeles că i-a scăpat viața tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Rușinea i-a cuprins sufletul. I-a mulțumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viață, după care și-a mângâiat cu recunoștință câinele atât de credincios și au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
“Faptele săvârșite de oameni sunt de trei feluri:
conform firii, mai prejos de fire și mai presus de fire.
Firească este pacea, împotriva firii este dușmănia
și mai presus de fire, sunt iertarea și binele dezinteresat.”
(Sfântul Atanasie cel Mare)
Trupul și sufletul
Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credință. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui și familiei sale. De aceea, prietenul său l-a întrebat:
– Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept ?
– Bineînțeles că nu, a răspuns bogătașul.
– Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi ?
– Ar fi, desigur, o nedreptate.
– Și atunci, dacă tu singur spui că așa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta ?
– Cum ? – se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeași dragoste. De ce spui așa ceva ?
– Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alți doi frați buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieți: sufletul și trupul tău. Iar tu nu ești drept cu acești frați. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt.
Aveți haine frumoase și sunteți bine hrăniți, tu și ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebați ? El nu poate purta decât haina credinței, de care tu nu te-ai îngrijit și nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învățătură, cu dragoste și milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul și sufletul sunt ca doi frați buni, de nedespărțit. Unul nu poate trăi fără celălalt. Îngrijește-i pe amândoi și atunci vei fi, cu adevărat, drept și fericit. Ferește-te să fii asemenea păcătosului care trăiește doar cu trupul în timp ce sufletul îi este mort.
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.”
(Sfântul Tihon)
Înțelepciunea călugărului
Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăiește un călugăr bătrân, om de o rară înțelepciune, și, dorind să vadă el însuși cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaș și ceru să-l vadă pe călugăr. Când acesta veni supus și smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situație mai puțin obișnuită, îi spuse:
– Părinte, pot să te întreb ceva ?
– Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
– Vezi, deja te-am întrebat.
– Iar eu deja ți-am răspuns.
– Ce mi-ai răspuns ?
– Dar tu ce m-ai întrebat ?
Văzând înțelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru povețele sale, era mereu prețuit și căutat atât de boieri, cât și de cei simpli și umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credința și înțelepciunea sa.
“Înțelepciunea este izvor de viață.”
( Sfânta Scriptură )
Copilul și preotul
Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă și înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:
– Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el ?
– Că este un englez, a răspuns băiețelul.
– Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă ?
– Ar fi un spaniol, desigur.
– Nu crezi că este la fel și cu cel care vorbește “limba” lui Dumnezeu ? Un creștin spune doar lucruri frumoase și folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături și minciuni. Cum este sufletul omului, așa sunt și vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbești! Poți ajunge între păcătoși și diavoli sau între îngeri și sfinți.
Omul este o corabie mică, în care se află lei și balauri, otravă și răutate, cărări bolnave și prăpăstii fără sfârșit. Dar, tot acolo este și Dumnezeu, sunt și îngerii, viața și Împărăția Domnului, lumina și Apostolii, cetățile cerești și comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.” (Sfântul Macarie )
(sursa: /www.forum.santamia.ro)
