Pilde creștine

1. Vinovatul dovedit
Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam ușoare bucățile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un țăran și le așeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că țăranul înșeală lumea și cerând, bineînțeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri și țăranul a fost adus în fața judecătorului, care l-a amenințat:
– Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înșeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
– Să-mi fie iertat – zise țăranul – dar sunt nevinovat.
– Cum îndrăznești să minți? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăți de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideți pe acest șarlatan, care a încercat să mă păcălească!
– Așa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
– Al meu este, însă, vedeți dumneavoastră, eu nu am prea mulți bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani și pentru greutăți, așa că pun unt pe un braț al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine și, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul țăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înșela oamenii, dar mai dorea și să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înșele, singur se înșeală. Chiar dacă nu vede nici un om greșeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă și oamenii, rușinea este cu atât mai mare.
“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptățești pe cineva” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
2. Dragoste de mamă
O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme și acum era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească.
– Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva așa, cu una, cu două?
Nici nu știi despre ce-i vorba.
– Dar îmi poți povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aș putea ajuta…
– Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa.
Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat seama de greșeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranță, mamei, s-a întors. Acasă însă, și-a găsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise și ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mamă.
“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama”
(Fericitul Ieronim)