Atîta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, cîtă siguranță îi dau blîndețea, smerenia și dragostea. Dacă vrei să-l folosești fără vorbă multă pe iubitorul de învățătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credință dreaptă și la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobîndesc toate celelalte virtuți. Cel blînd pentru Dumnezeu e mai înțelept decît cei înțelepți și cel smerit cu inima e mai puternic decît cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoștință.
Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupești mai mult decît trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite. De sîntem pătimași, trebuie să ne rugăm și să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obișnuințele păcatului. Cel ce-și lovește voia cu supunerea și cu rugăciunea este luptător cu bun meșteșug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin reținerea de la cele supuse simțurilor. Adeseori cel ce spune adevărul e urît de cei fără de minte, după Apostol. Iar cel fățarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăți nu ține multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu Ascetul)
Cînd vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privința lui ce place lui Dumnezeu, și vei afla dezlegarea folositoare. Fără zdrobirea inimii, e cu neputință să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobește prin înfrînarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană și de la lenevirea trupească. Căci prisosința acestora sădește iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primește gîndurile rele. Pe de altă parte, ea se împotrivește atît rugăciunii, cît și slujirii cuvenite. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se pornește împotriva patimilor, trebuie să știi că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de neliniște a ajuns la liniște, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mișcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minții. Căci pînă nu se smerește cineva foarte prin disprețuirea de sine, nu poate grăi despre măreția lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit și s-au umplut de murdărie, nu simt lucrarea leacului: dar după ce sînt curățite, simt lucrarea leacului, ajungînd prin el la tămăduire desăvîrșită. Așa și sufletul: cîtă vreme e neîngrijit și acoperit în întregime de lepra voluptății, nu poate simți frica lui Dumnezeu, chiar dacă
i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoșată și aspră a lui Dumnezeu. Dar cînd începe să se curățească cu multă luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieții, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curățindu-se treptat, ajunge la curățirea desăvîrșită, sporind în dragoste pe măsură ce se micșorează frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrșită, în care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
Ține de sufletul curat cuvîntul fără pizmă, rîvna fără răutate îi dragostea neîncetată față de Domnul slavei. Atunci și mintea își potrivește cumpenele sale cu exactitate, fiind de față în cugetarea sa ca în cel mai curat loc de judecată. Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevărat, dacă nu se are pe sine însuși „acuzator” al său. Căci cînd cunoștința noastră se tulbură prin mustrările ce și le face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma bunurilor supra-lumești, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o parte dorește acea mireasmă cu ardoare pentru experiența lor anticipată prin credință, pe de alta nu o mai poate prinde cu simțirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conștiinței mustrătoare. Dar curățindu-ne pe noi înșine printr-o atenție mai fierbinte, vom cîștiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobîndind o și mai deplină experiență.
Domnul zice în Evanghelii că nu poate fi scos cel tare din casa Sa, dacă nu-l va scoate unul și mai tare, după ce l-a legat și jefuit. Cum poate deci cel scos cu atîta rușine să intre iarăși și să petreacă împreună cu Stăpînul adevărat, care se odihnește în casa Sa cum vrea? Căci nici împăratul nu se va gîndi să lase împreună cu el în curțile împărătești pe tiranul, care i-a stat cîndva împotrivă și pe care l-a biruit. Mai de grabă îl va omorî îndată, sau îl va lega pentru o lungă pedeapsă și-l va preda oștilor sale spre o moarte de ocară.
