Liniștea sufletească
La un dineu, se găsea, printre musafiri, și un ateu – om rău, lipsit de credință – care l-a întrebat la un moment dat pe creștinul de alături:
– De unde știi tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îți ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
– Dar tu, îl întrebă la rândul său creștinul, de unde știi dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
– Cum de unde? Simt gustul zahărului.
– Deci știi că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot așa simt și eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanțului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalță sufletul ce nu-și găsește liniștea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)
Sfânta simplitate
Un preot de la țară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-și rufele în râu și, apropiindu-se, a întrebat-o:
– Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toți cu atenție. Poate am vorbit lucruri prea savante și mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înțelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înțeles din ce-am spus eu la predică?
– Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aș vrea să vă întreb și eu ceva: vedeți pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele și le curăță. Credeți că au ele habar- de cum le-a curățat apa? Și cu toate astea, devin albe și fru¬moase. Nu înțeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinției tale, dar simt în suflet căl¬dura Duhului Sfânt, Care mă curățește de păcat, așa cum apa aceasta curăță pânzele mele.
Tare mulțumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci și cu sufletul.
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viață, nu printr-un anume fel de a gândi.” (Christos Yannaras)
Comorile fiecăruia
Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un țăran sărac și a început a se lăuda cu averile lui:
– Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt și ele ale mele. Până și pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
– Dar acela? – l-a întrebat țăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că și cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus țăranul și, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniștit, lăsându-l pe boier mirat și cu ciudă în suflet.
“Cel ce s-a născut înțelept poartă bogăția cu el. ” (Sfânta Scriptură)
Căința păcătosului
La marginea unui râu, un țăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au, deși acesta era un animal bun și recunoscător. Luându-l în brațe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca și astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a așezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reușise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieșit iar. De-a dreptul furios, țăranul a ridicat din nou animalul în brațe, dar vrând să-1 arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios și s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neștiind să înoate, a început să țipe și să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simțit cum cineva îl apucă de gulerul hainei și îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot și speriat, omul a înțeles că i-a scăpat viața tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Rușinea i-a cuprins sufletul. I-a mulțumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viață, după care și-a mângâiat cu recunoștință câinele atât de credincios și au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
“Faptele săvârșite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire și mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este dușmănia și mai presus de fire, sunt iertarea și binele dezinteresat. ” (Sfântul Atanasie cel Mare)
(sursa: www.sarbatori-crestine.ro)
