„N-a știut ce face…”
Sfântul Eusebiu mergând într-un oraș unde se aflau mulți necredincioși, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei.
Căzu jos și începu să-și dea duhul.
Mai înainte de a muri, fu adus în fața lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.
Sfântul Eusebiu îi opri și-i rugă:
– „Cruțați-l, că n-a știut ce face… Eu îl iert.”
Și după câteva clipe, muri.
Păgânii, care văzură atâta bunătate și iertare, crezură și ei în Hristos și se botezară.
Ba să-l și iubim pe vrăjmaș
Un stăpân aspru și rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceața învățăturii lui Iisus Hristos.
Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise prietenului său:
– „Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, și să scăpăm de el.”
Celălalt însă îi răspunse:
– „Nu, prietene, eu sunt creștin, și Mântuitorul m-a învățat să iert pe cel ce-mi face rău, și dacă pot, să-l și iubesc.”
Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarășului său de suferință, și peste puțin timp se făcu și el creștin.
„Ca și Iuda…”
Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: „Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, și el nu s-ar fi spânzurat. Așa de mare este iubirea lui Hristos.”
Printre copii era unul care, mai osebit, înțelegea propovăduirea preotului – și iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.
A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:
– „Spuneți-mi, voi ați fi făcut ca Iuda sau ați fi cerut iertare lui Iisus?”
Toți tăcură. Copilul cel ales, a zis cu îndrăzneală:
– „Eu, părinte, aș fi făcut ca Iuda…”
Preotul rămase surprins și mâhnit.
Zise:
– „Cum? Te-ai fi spânzurat și tu?”
– „Da” – răspunse, aproape lăcrimând, copilul.
Preotul nu mai înțelegea nimic.
Atunci copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:
– „Da, m-aș fi spânzurat, dar nu de copac… ci… de gâtul lui Iisus cu brațele mele… ca să mă ierte.”
Preotul plânse și el.
Căldura uitării
Doi prieteni vorbeau:
– „Eu – zicea unul – zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greșit.”
– „Dacă nu-ți capeți pacea iertând, – răspunse celălalt – înseamnă că nu ai iertat.”
– „Ba da – eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea…”
– „Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”
– „Ce-i lipsește?”
– „Să-ți spun eu, prietene dragă, ce-i lipsește. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipsește căldura. Stai sub strălucirea lui și îngheți. Tot asemenea, iubite prietene, este și cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o dorești, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…”
Prietenul dădu din cap și zise:
– „Iertare și uitare, – de-acum n-am să vă mai despart!”
Nu-ți face sufletul, cuib al ispitei
Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:
– „Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupești, și mare mi-e tulburarea.”
Ca să-l liniștească, preotul îi zise:
– „Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poți opri, și nici vreun rău nu-ți poate face. Ci numai dacă vrea să-și facă cuib la tine, e primejdie și trebuie s-o alungi. Așa e și cu ispitele trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaș în sufletul tău, nu ai de ce să fii îngrijorat. Fii așadar strajă întru aceasta la ușa sufletului și nu le primi”.
Și tânărul a plecat cu sufletul liniștit de la duhovnicul său.
Drumețul și poarta temniței
Un drumeț ostenit, găsind în drumul lui o moară, intră în ea să se odihnească. Dar în moară nu se afla nimeni. Pe-o masă se aflau niște bani. Duhul rău îl îndemna să-i ia, iar Dumnezeu îl sfătuia să nu-i ia.
Biruind gândul bun, drumețul porni mai departe, până ce, pe înnoptate, ajunse la marginea unui oraș.
Fiind vreme de vară, el se așeză în dreptul unei porți mari si adormi.
Dimineața când se trezi și văzu poarta aceea, întrebă:
– „Ce este aici?”
Un om din preajmă îi răspunse:
– „Aici e pușcărie!”
Drumețul zise:
– „Aici aș fi intrat dacă luam banii morarului”.
Își făcu cruce și plecă voios spre treaba lui.
Ispita și sacul cu nisip
Fiind chinuit de duhul slavei sale, pentru darul tămăduirilor pe care i-l dăduse Dumnezeu, Sfântul Macarie ca să-l biruie, a luat un sac și, umplându-l cu nisip, l-a pus în spinare și a început a umbla prin pustie.
Întâmpinându-l un om de neam mare, care-l cunoștea, l-a întrebat:
– „Ce duci, părinte? Dă-mi sarcina s-o duc în carul meu.”
Iar Macarie i-a răspuns:
– „Chinuiesc pe cel ce mă chinuiește pe mine…” și n-a vrut să-i dea sarcina. Asuprindu-se astfel, sfântul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-și gândurile de slavă.
(Fragmente din Viața creștină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)
