Pilde creștine

Mici și neînsemnați, dar…
Într-o grădină creșteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenași, floarea soarelui. Toți care treceau pe acolo se opreau și se minunau. Atunci florile au început să se prefacă și să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Și fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumusețea sa, pintenașul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său și floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creșteau bănuței. Erau așa de mici și neînsemnați, că nimeni nu le dădea atenție. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toți trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Și se gândea: „Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoși”. Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuțiți, nu-l lăsă: „Ce-ți trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!”. „Nici eu nu vreau să fiu rupt!”, spuse pintenașul și-și oțeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime și copilul nu reuși s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum așa de puternic și amețitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard niște bănuței. Când îi întrebă: „Permiteți să vă iau?”, floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese și le duse la patul mămicii. Și ea privi la ele și se vindecă.
Depinde de cum privești
„Arăți așa de nemulțumită”, spuse o găleată unei alte găleți în timp ce mergeau spre fântână. „A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă și-așa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale”. „Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la așa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuși mereu vom pleca umplute”.
A se lăsa transformat
Un fluviu voia să străbată deșertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica și se plânse: „Deșertul mă va usca și arșița soarelui mă va distruge”. Atunci auzi o voce care-i spuse: „Încredințează-te deșertului”. Dar fluviul răspunse: „Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?”. Dar vocea îi răspunse: „În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce ești”. Fluviul se încredință deșertului. Norii l-au supt și l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deșertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos și mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură și spuse: „Acum sunt cu adevărat eu însumi”.
Florile orbului
Un orb locuia într-o căsuță înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa și o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. „Spuneți-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăția florilor, de ce faceți această muncă? Pentru că și-așa nu puteți vedea nimic din aceste frumuseți!”. „O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe”. „Atunci de ce vă îngrijiți de grădină?”. Orbul zâmbi: „Pot să vă numesc cel puțin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteți dumneavoastră”. „Eu? Dar nici nu mă cunoașteți!”. „Nu, dar am știut că odată și odată veți trece pe lângă grădina mea. Știam că vă veți bucura de florile mele minunate și că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea”.
(http://romanidiaspora.blogspot.com/)