Lauda cea bună
La un om credincios veni un gospodar, care începu să-și laude nevasta, zicând:
– „Nevasta mea e frumoasă…”
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
– „Femeia mea este bogată…”
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
– „Femeia mea e de neam mare…”
Scrise un alt zero.
– „Femeia mea e harnică…”
Alt zero.
– „Femeia mea e casnică…”
Iar un zero. Se făcuseră șase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
– „Femeia mea e cu frică de Dumnezeu și-i cu purtări curate.”
Atunci omul acela credincios și înțelept, puse în fruntea celor șase de zero, un unu, ceea ce dădu cifra de un milion.
Zise apoi:
– „Da, așa, ai o mare avere la casa d-tale!”
Ciobanul credincios
Niște oameni necredincioși, vrând să-și bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, l-au întrebat:
– „Arată-ne pe Dumnezeu, și vom crede și noi.”
Atunci ciobanul le-a zis:
– „Uitați-vă în soare.”
Oamenii cercară, dar, firește, nu putură. Ziseră:
– „Nu putem…”
Ciobanul le zise:
– „Apoi dacă voi nu sunteți voinici să priviți în soare, cum veți putea, oare, să vă uitați la Dumnezeu, Cel ce-a făcut soarele, pământul și toate celea?”
Și oamenii aceia tăcură, rușinați.
Dar mai înainte?
Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
– „Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu și voi crede și eu.”
Atunci, credinciosul „îi zise:
– „Numără, te rog, până la trei.” Acela zise:
– „Unu-doi-trei…”
– „Nu, nu așa.”
– „Dar cum?”
– „Începe cu numărul de dinainte de unu.”
– „Nu, se poate.”
Credinciosul îi spuse atunci:
– „Tot asemenea îmi ceri și tu să-ți spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, și de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde.”
Locuința lui Dumnezeu
Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:
– „Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuiește?
– „Dumnezeu, dragul meu, locuiește pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi și acolo nu te-ai mai întreba unde e locuința Lui.”
Necredinciosul mai zise:
– „Dacă Dumnezeu locuiește pretutindeni, trebuie să fie mare de tot”.
Credinciosul îi răspunse:
– „Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, și-i și atât de mic, încât încape și în inima mea”.
Necredinciosul a tăcut, rușinat.
Cum e tatăl, și feciorul
Stăteau odată, la sfat câțiva săteni, și între ei se afla și preotul. Unul din gospodari, care ades se fălea că nu crede în Dumnezeu, se jeluia celor ce erau de față că spunând într-o zi copilului său ceva, acesta l-a înfruntat, spunându-i:
– „Tată, eu nu te cred”.
Atunci părintele zise gospodarului:
– „De ce te pornești împotriva copilului? El este cu mult mai puțin vinovat decât dumneata.”
– „Ce-am făcut eu, de-s așa de vinovat?” l-a întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
– „Dumneata te jelui că feciorul nu te crede, dar atunci ce-ar trebui să-ți zică și să-ți facă Tatăl nostru din ceruri, în care dumneata nu crezi? Copilul când te aude mereu hulind pe Dumnezeu, cum ar mai putea crede în dumneata?”
Așa i-a vorbit părintele, și omul a căzut pe gânduri.
Cine i-a învățat?
Un gospodar avea cinci copii pe care i-a crescut în teama de Dumnezeu. Când au ajuns mari erau toți cuviincioși, muncitori și cu inimă bună. Din pricina aceasta, tot satul îi avea în dragoste și în cinste.
Într-o zi, un om din sat, a întrebat pe acel gospodar:
– „Cum ai făcut dumneata, moșule, de-ai scos copii așa de buni?”
Omul i-a răspuns zâmbind:
– „Apoi să vezi dumneata: pe cel mare l-am învățat eu. Pe urmă, el a învățat pe cel de după el… Aceștia doi au învățat pe cel de-al treilea, cei trei pe-al patrulea și cei patru pe prâslea.”
Șăguind mai departe, gospodarul mai zise:
– „Iar pe mine, m-a învățat tata… Cât despre tata și cei mai dinainte, i-a învățat bunul Dumnezeu.”
S-a făcut singur
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul și lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereții casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
– „Cine a făcut covorul acesta?”
Gazda îi răspunse liniștit:
– „Nimeni”.
– „Cum așa nimeni?”
Omul îi răspunse liniștit:
– „Uite-așa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
– „Vorbești într-aiurea, vecine!”
– „Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, și că soarele, pământul și celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e așa, atunci și dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aș crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?”
Necredinciosul a plecat nasul în pământ și din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a-nceput și el a crede.
(Fragmente din Viața creștină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)
