Pilde creștine

Eu spun mamei mele „Mulțumesc!”
Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineață cu o presimțire deosebită, ca niciodată de altfel. „Oare o să avem astăzi lucrare de control și am uitat să mă pregătesc?”, se întrebă Paulică puțin cam speriat. „Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?”. Paulică se gândea și se tot răzgândea, totuși nu știa ce se întâmplase cu el, de ce se sculase așa devreme. Simțea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu știa.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră și, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: „Ce ai pregătit pentru mămica?”. „Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?”. „Da, astăzi este ziua ei!”, îi spuse Cristina. „Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil”. Paulică se duse la calendar și privi cu multă atenție. „Într-adevăr, ai dreptate. Și eu n-am pregătit nimic”. „Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!”. „Așa-i, este adevărat”, răspunse băiețelul. Deodată Paulică sări din pat și începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
„Este deschis astăzi la florărie?”, întrebă Paulică pe surioara sa. „Cred că da”. Paulică se uită dacă are bani suficienți. „3 lei. Însă cu atâția nu pot face mai nimic”, se întristă Paulică. Își încrucișă mâinile și se gândi ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească și mămica.
În camera lui era o liniște perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac… Pe moment, privind deșteptătorul, îi veni o idee grozavă: „Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?”, își spuse el. Luă imediat un creion în mână și pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ștergea. Dar, în sfârșit, termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaș. Poezia era următoarea:
„Deșteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogește, ci vorbește.
Când trebuie să merg la școală,
Cu un sărut el mă trezește.
Și-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi”.
Dedesubt a mai scris: Mulțumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia și iată că și mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. „Cum, în hârtie pentru Crăciun?!”, se miră mama. „Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul”. „Sper…, cu mai puțină treabă!”, adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pachețelul. Ea citi poezia în gând și zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.
Mama
„Care sunt cele mai grele și mișcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?”, l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat și sigur: „Cele mai grele și mișcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunțarea cuvântului „mama”, deținuților nu le vine nimic bun în minte!”.
Multele mâini ale mamei
Caietul în care se găsește compunerea unei fetițe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învățătoarea a citit-o în fața clasei. Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă – Într-o mână ține tigaia și gătește. Într-alta are o cârpă și șterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregătește masa pentru tata și pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerșetor de la ușă câțiva bănuți. În altă mână ține un crucifix și se roagă…”. În timp ce învățătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri și o întrebă pe fetiță: „Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?”. Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare și spuse: „Mama mea are…, mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei șapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiașă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă… și apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini”.
Deodată se făcu liniște în clasă. Iar învățătoarea spuse: „Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!”.
Prin exemplu
Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: „Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educație?”. Acesta răspunse: „Există trei metode: în primul rând – prin exemplu; în al doilea rând – prin exemplu; în al treilea rând – prin exemplu”.
Așadar, părinților, educați-vă copilul/copiii fiind voi înșivă un bun exemplu pentru el/ei.
Te rog!
Toată familia era așezată la masă.
„Dă-mi pâine!”, îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. „Vreau pâinea!”, repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?Deodată, mama începu să povestească o istorioară: „Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile și cum țâșnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se cațăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor și voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc și voiau să dea foc porții, dar poarta n-a ars. Și iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: „Te rog!”. Și poarta se deschise numaidecât și copilul intră în grădină”.
După ce ascultă povestea, Lili roși și spuse: „Te rog, mămico, dă-mi pâinea!”.
Cazul
Un profesor la medicină aduse înaintea studenților săi un caz deosebit. `Un cuplu, bolnav de tuberculoză și sifilis, are deja patru copii. Unii au murit din copilărie, alții au rămas handicapați. Acum este așteptat cel de-al cincilea copil.
Ați sfătui acest cuplu, întrebă profesorul, să avorteze? Și ați pune asta în practică?`. Majoritatea studenților răspunseră afirmativ. `Procedând astfel, spuse profesorul, l-ați fi ucis pe Beethoven`.
Omule, să NU îndrăznești vreodată să sfătuiești un cuplu să avorteze, chiar dacă bănuiești sau ai certitudinea că acel copil este sau va fi handicapat, pentru că făcând așa ceva poți deveni sau devii ucigașul moral al unei ființe – o ființă care trebuie să vină pe lume, indiferent în ce stare se află – o ființă cu care Dumnezeu are un plan de mântuire! Să NU îndrăznești să oprești o inimă care bate în acord cu voia lui Dumnezeu.
Suferința poate să ne facă mai puternici
Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos și sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creștere, luă o piatră mare și o așeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-și arunce povara. Se scutură și se îndoi, dar nu reuși. Își înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi și căldura soarelui din înălțimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice și piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul își plecă coroana, îi arătă piatra și-i spuse: `Trebuie să-ți mulțumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.
(sursa: http://romanidiaspora.blogspot.com/)