Transformarea
Povestea spune: nimic nu este doar ce pare, lumea și viața are un sens adânc, aparențele înșeală.
Am cerut odată, un buchet de flori și am primit un cactus plin de țepi, iar altă dată am cerut câțiva fluturi, dar am primit un pumn de viermi respingători,
Eram nedumerit și speriat, deziluzionat: lumea nu era cum credeam eu!
După câteva zile, pe neașteptate, cactusul cel plin de țepi, a înflorit, iar viermii au devenit magnifici fluturi.
Spunem povestea: celor dezamăgiți,
acelora care nu văd rostul vieții,
celui doborât de insuccese,
omului fără „noroc”,
cui și-a pierdut speranța,
Ziua și noaptea
Povestea vorbește despre: necesitatea cunoașterii omului,
disponibilitate și iubire de aproape,
puterea iubirii, fraternitate și iubire,
compasiune.
Un bătrân înțelept și-a întrebat ucenicii.
–Cum știți că s-a terminat noaptea și începe ziua?
–Vă spun eu! s-a repezit un ucenic. Când de la distanță poți deosebi câinele de oaie!
–Nuuu! a răspuns bătrânul.
–Ar putea fi începutul zilei, a spus altul, când văzând de departe un arbore, poți spune dacă este piersic ori smochin.
–Nici! a insistat înțeleptul.
–Atunci cum putem ști? au strigat ucenicii.
–Când privind în față un om, vom vedea în el un frate! Altfel orice oră a zilei ar fi, tot noapte este!
Spunem povestea: persoanelor aspre sau închise,
morocănoșilor, melancolicilor, cinicilor,
omului grăbit să judece oameni,
adolescentului critic,
celui ce nu găsește drumul spre inima celorlalți.
Din dragoste
Povestea spune că: muncind uităm să trăim și să iubim, adesea nu vedem pădurea de copaci, marcați de responsabilități uităm să mângâiem, strădania fără încredere în succes e sortită eșecului.
Trăia odată un credincios vestit pentru viața lui austeră. Într-o zi aflându-se în fața altarului l-a chemat pe Dumnezeu zicându-i:
– Doamne, aș fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru tine. Supune-mă, la orice încercare și vei vedea că spun adevărul.
– Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piața și apoi orașul, stradă cu stradă și întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu irosești nici un strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a așezat pe cap și a pornit cu brațele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!”. Era zi de târg și bărbatul a străbătut întreg orașul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei. Mulțumit s-a întors și a așezat vasul la biserică.
A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Și în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare omul, cu capul pe genunchi plângea amar și repeta printre suspine: „și totuși nici un strop nu s-a irosit”.
Atunci s-a auzit un glas iarăși:
–La ce-mi trebuie mie uleiul tău, nătărăule? Ce fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, netotule, te-ai gândit la mine?
… Așa era, se gândise numai la ulei …
–Mai bine ai fi răsturnat vasul și te-ai fi gândit la mine cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit și iubește-l pe Dumnezeul tău, măcar un pic.
(după Lanza Del Vasta)
Spunem povestea: părintelui aspru care uită să mângâie,
colaboratorului, șefului, dascălului care uită să laude,
celui care uită că există Dumnezeu,
omului copleșit de muncă, ce uită să trăiască, să se bucure.
aceluia ce nu caută perfecțiunea interioară. (www.sfint.ro)
