Oaspetele cel urât
Erau odată trei oameni lacomi și răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat și să le aducă de mâncare și, pe urmă, tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarășul se gândi: „De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, și să rămân eu singur stăpân pe comoară.” Și a otrăvit mâncarea.
Ceilalți doi care au rămas în pădure se sfătuiră: „De ce să împărțim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, și comoara ne rămâne numai nouă.”
Și așa făcură. Când tovarășul veni din sat, ei săriră asupra lui și-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarășul lor și, firește, peste puțin muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.
Cum duce pe porci…
Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înșela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câțiva pași, iar arunca puține boabe, porcul iar se repezea.
Și așa, până ajunse la abator, unde mi ți-l prinse pe porc și-l buși la pământ. Zadarnic acuma porcul covițăia și se zbătea, era prea târziu, îl aștepta cuțitoaia.
Tot așa își bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înșelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească și așa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Și noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înșelătoria și să scăpăm astfel de păcat și de pedeapsa cea de veci.
Cel ce caută suflete
Noaptea se lăsase peste așezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc – diavolul – se coborî din văzduhuri să caute și să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el și plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâșme, – privi, văzu – și se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ – și zise:
„Ai mei sunt!…”
Trecu în fața unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmășie. Dădu din cap, lovi cu toiagul – și murmură:
„Și aceștia-s ai mei!”
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulți în jurul unei mese, jucând pe bani și privindu-se între ei cu dușmănie. Dihania își zise: „Bună recoltă în astă seară!…”
Și așa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în fața unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenușă și din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă își legăna încet copilașul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăștia pace și siguranță peste tot…
Diavolul păcălit
Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineață se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului și citea din Sfânta Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
– „De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme și vei începe lucrul de îndată… ”
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei și, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul așa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărții sfinte.
Stăpânul văzând atâta credință la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, și învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind și el un credincios.
Și așa, diavolul a fost înșelat în așteptarea lui.
(Sursa: Viața creștină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)
