Pilda datornicului nemilostiv

Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii ne arată marea bunătate a lui Dumnezeu Care iartă oamenilor greșelile lor și în același timp datoria oamenilor de a ierta și ei la rândul lor greșelile altora. Din acest motiv, învățătura Evangheliei este următoarea: Dumnezeu ne iartă nouă greșelile și cere ca și noi să iertăm altora greșelile lor. Dacă noi însă nu iertăm altora, Dumnezeu trece de la iertare la dreptate, pedepsind spre îndreptare pe cel insensibil sau nesimțitor la darul iertării, astfel încât acesta învață și împlinește de nevoie, prin constrângere, ceea ce nu a făcut de bunăvoie și din inițiativă proprie.
Evanghelia iertării din această duminică ne spune că un slujitor era dator stăpânului său 10.000 (zece mii) de talanți, ceea ce însemna o valoare imensă (490,770 tone de aur, întrucât în vremea Mântuitorului un talant conținea 49,077 kg de aur). Pentru această datorie el trebuia să fie vândut împreună cu soția, copiii, casa și tot ce avea în proprietate. Din punct de vedere spiritual, această vindere înseamnă o pierdere incalculabilă, adică despărțire de Dumnezeu, pierderea libertății și a demnității umane, o moarte spirituală înaintea morții fizice a omului. De aceea, datornicul a căzut în genunchi și a cerut iertare, rugându-l pe stăpânul lui să mai amâne plata datoriei. Iar stăpânul, plin de iubire milostivă și mărinimie, nu numai că a amânat plata datoriei, ci a iertat-o, a anulat-o, a șters-o complet. Însă datornicul căruia i-a fost iertată datoria nu a voit să ierte unui datornic al său o datorie foarte mică, de 100 de dinari, ci l-a aruncat în închisoare, ca să-i plătească datoria, spune Evanghelia.
Datoriile oamenilor față de Dumnezeu sunt multele lor greșeli sau risipirea darului vieții înseși
Slujitorul căruia stăpânul i-a iertat marea sa datorie, dar care n-a voit să-i ierte unui semen al său o mică datorie, este numit „slugă vicleană” (Matei 18,32). Văzând slujitorii stăpânului iertător și milostiv că iertarea arătată de el nu a îndemânat pe datornic să ierte și el la rândul său, s-au întristat foarte mult. Îndată ei au spus stăpânului lor cât de viclean și rău era datornicul căruia stăpânul milostiv i-a iertat datoria. Atunci stăpânul iertător și milostiv a revenit asupra hotărârii sale inițiale și a trecut de la bunătate la dreptate, pedepsind pe datornicul căruia i s-a iertat datoria, dar care n-a voit să ierte datoria unui mic datornic al său. Sfânta Evanghelie ne spune că stăpânul s-a mâniat pe datornicul neiertător, l-a judecat și „l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 18,34). Judecata sau pedeapsa aceasta poate fi înțeleasă duhovnicește ca pedeapsă în timpul vieții pământești sau ca osândire a omului neiertător în ziua judecății sale particulare, după moartea trupului, încât sufletul său ar putea fi iertat doar prin rugăciunile altora pentru el.
Înțelesul duhovnicesc al acestei pilde este următorul: împăratul sau stăpânul care se socotește cu slugile sale datornice este Însuși Dumnezeu, Care are o mulțime de datornici, și anume toți oamenii sunt datornicii Lui, pentru că de la El au primit toți oamenii darul vieții, sufletul nemuritor și chemarea la viață veșnică fericită.
Când noi însă folosim în mod greșit sau negativ darurile pe care El ni le-a dăruit, săvârșind răul cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, ne îndatorăm lui Dumnezeu cu însăși valoarea incalculabilă a sufletului nostru care este mai de preț decât lumea întreagă (cf. Marcu 8,36). Deci, devenim datori pentru că suntem risipitori ai darurilor lui Dumnezeu și pentru că uităm de Dumnezeu și nu suntem recunoscători Lui. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt necugetat, cu fiecare faptă neroditoare de bine pe care o săvârșim, ne îndatorăm, pentru că folosim în mod păcătos și păgubitor gândirea, vorbirea și făptuirea noastră.
Să fim asemenea lui Dumnezeu Cel iertător și drept
Din Evanghelie înțelegem că Dumnezeu este în același timp milostiv și drept. Când ne pocăim și cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv și iertător. Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, și în mod viclean și egoist doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate față de semenii noștri, adică nesocotim iertarea Lui și nu o facem roditoare față de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră și a celor asemenea nouă. Deci, Dumnezeu este milostiv, dar și drept, iertător, dar și îndreptător, în înțelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăința spre îndreptare. Astfel, Dumnezeu Cel milostiv și iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv și neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este și el iertător asemenea lui Dumnezeu. Toți oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El și împlinesc voia Lui, adică numai sfinții. Prin urmare, omul care nu iartă altora greșelile lor nu poate dobândi sfințenia care vine de la Dumnezeu. Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă, milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăință și iertare, prin rugăciune și prin fapte bune. Oamenii sfinți sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt și drepți sau îndreptători ai altora, precum și Dumnezeu este drept și îndreptător al celor ce rătăcesc sau greșesc, cu voie sau fără voie.
Evanghelia ne mai învață că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precedă dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoși, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare și n-o arată semenilor prin iertare și fapte bune.
Biserica a primit de la Hristos Însuși porunca iertării greșelilor oamenilor
Întrucât Biserica a înțeles valoarea sfințitoare și mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toți oamenii să ierte greșelile aproapelui lor. Pentru creștini, iertarea greșelilor oamenilor este o condiție pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăința și postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noștri toate greșelile lor ca să simțim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului și ale mândriei. Uneori iertarea greșelilor semenilor noștri cere luptă cu noi înșine, răstignire a mâniei și a dorinței noastre de răzbunare
Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare ușoară, deși, teoretic, mulți oameni știu că dacă ești creștin adevărat trebuie să ierți altora greșelile lor. Sunt însă unele situații dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur și simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară. Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greșelile lor, în mod sincer, total și definitiv, adică „din toată inima”, ei au nevoie de o schimbare interioară. Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinței egoiste de răzbunare, a tentației de a răspunde la răutate cu răutate. Însă Sfânta Evanghelie ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu. El sigur ceartă și pedepsește cu dreptate, fiind Judecătorul și Mântuitorul lumii, al viilor și al morților.
Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul „te iert, dar nu te uit”, se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greșelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmașii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre. Pildă de urmat în această privință ne sunt Sfinții martiri sau mucenici, care au fost dăruiți de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau și-i duceau la moarte, așa cum au făcut arhidiaconul Ștefan, cel dintâi dintre mucenici, dar și mulți alții. DinViețile sfinților martiri se vede că aceștia simțeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferințelor, o putere a prezenței iubirii jertfelnice și iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate și la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfințenia iertării ca rod al prezenței harului lui Dumnezeu în om. Sfinții mucenici sunt numiți Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării și al răutății, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv și iertător.
(Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sursa: Ziarul Lumina)