„Dacă vrei să găsești credința curată, în poporul de jos o găsești…” (Ioan Gura de Aur)
– Într-o zi l-a întrebat un ucenic pe Părinte Cleopa: cum se cuvine să mă comport duhovnicește între oameni?
Să fii la arătare cu pogorământ și cu dragoste, iar în ascuns să ai lucrare duhovnicească. Aceasta este taina vieții noastre! Sau, cum spune la Pateric: „Folosul fratelui este roada ta”. Ajutând, miluind, mângâind și iubind pe aproapele, te mântuiești pe tine. Rugăciunea mea este să te hrănesc pe tine, să te adap pe tine, să te odihnesc și folosesc pe tine. Că mai înaltă este dragostea întru rânduiala sa decât rugăciunea. Că rugăciunea este numai una din faptele bune, iar dragostea este legătura desăvârșirii. Dragostea pe toate faptele bune le cuprinde.
– Un călugăr rânduit cu primirea mirenilor la arhondaric l-a întrebat pe bătrânul: Părinte Cleopa, spuneți-mi cum trebuie să primim pe oaspeți la mănăstiri?
Oaspeții vin la noi în numele lui Hristos. De aceea îi primim cu dragoste în mănăstiri, îi odihnim, îi ospătăm și dezlegăm la vin, pentru că odată cu fratele tău vine și Hristos la tine. Astfel, prin ei avem pe Hristos între noi. Aici stă toată cheia ospitalității noastre creștine și mănăstirești.
– Ospitalitatea și iubirea de aproapele tău au totuși o măsură? a întrebat același călugăr.
Mântuitorul spune să iubești pe aproapele „ca pe tine însuți”, adică cu măsura, cât te iubești pe tine. Iar unii Sfinți Părinți spun: „Nici dragostea către aproapele să nu o reverși către toți în măsura, ci limitat. Întâi faci milă și ajuți pe cei din casa ta, apoi pe cei de un neam cu tine și la urmă pe cei de alt neam”. Așa este și cu ospitalitatea în mănăstiri, limitată după caz și împrejurări. Pentru că a ne arunca în vâltoarea lumii, de multe ori ne aduce pagubă în loc de folos.
– Un părinte duhovnicesc l-a întrebat pe bătrân: Părinte Cleopa, după experiența pe care o aveți, unde se găsește astăzi credința mai curată, între credincioșii simpli sau între cei învățați?
Să ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: „Dacă vrei să găsești credința curată, în poporul de jos o găsești… „Sinceritatea, smerenia și căința lor pentru păcate, asemenea păcătoasei din Evanghelie, o primește Dumnezeu ca pe o jertfă. Credința mai curată, mai sinceră și mai devotată că la credincioșii noștri de la țară nu vei găsi în altă parte. Că, deși greșesc, ei știu mai mult ca alții să se smerească și să-și mărturisească păcatele. Să ascultăm și pe Sfântul Efrem Sirul, care, în cuvântul pentru vameș și fariseu, spune printre altele: „Înjugă la două care, dreptatea cu mândria și păcatul cu smerenia și vezi care ajunge mai repede la Dumnezeu? „Fariseul a înjugat dreptatea cu mândria, dar n-a ajuns la Dumnezeu. Iar vameșul a înjugat păcatul cu smerenia și a luat-o înaintea fariseului. Pentru că Dumnezeu „celor mândri le stă împotriva iar celor smeriți le dă dar” ( Iacob 4, 6; I Petru 5, 5 ). Iar în alt loc: „Fără de Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15, 5 ).
Este un fariseu lăuntric în inimile noastre, care nu ne lasă să ne smerim. Pe acela de-l vom scoate afară din noi repede ajungem la Dumnezeu. Apoi să nu uităm că Dumnezeu este un Dumnezeu al inimilor! El știe inima fiecăruia. De aceea, este un mare păcat a judeca pe cineva.
La fel și Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu nu se slăvește în cei mulți, ci în cei puțini; nu în cei tari, ci în cei slabi, dar sinceri și credincioși. Altfel s-ar crede că El este neputincios. Ca pe cei ce conduc și sunt puternici, obicei are satana să-i biruiască cu mândria, cu ura, cu iubirea de argint, cu trufia și necredința”.
(www.biserica-org.ro)
