Pildă creștină despre iertare

Erau doi frați care și-au împărțit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul și a plecat într-o țară îndepărtată. Acolo și-a cheltuit întreaga avere, ducând o viață desfrânată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).
După ce nu a mai avut ce mânca, s-a gândit: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lângă el tocmai pentru a-l învăța ce mare este binele de a rămâne acasă, alături de el. De multe ori, atunci când Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înșine, din pățaniile noastre. Așa a făcut și cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atâtea prin prooroci și nu i-a convins, i-a lăsat să învețe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Și așa s-a și întâmplat.
Supărare între frați
Așadar, după ce fiul risipitor a învățat pe pielea lui cât de rău este să-ți lași casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu brațele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutății? Nu a răutății, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinței; nu a risipirii, ci a îndreptării.
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândețe: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire și iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greșeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat și s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalți și cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut și la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, își aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea și îngăduința, așa cum îi șede bine oricărui părinte. De aceea, el nu a pomenit relele săvârșite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproșat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferințele prin care a trecut.
Aceeași dragoste
Aceeași dragoste a arătat păstorul față de oaia pierdută din parabola evanghelică (Luca 15, 1-7). Cu câtă râvnă a alergat să o caute, ca să o aducă din nou în turma sa! În parabola de mai înainte, fiul risipitor s-a întors singur acasă, pe când în cea a oii rătăcite, păstorul a lăsat în munți celelalte oi și s-a dus să caute oaia care se pierduse de turmă. Și după ce a găsit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decât pentru celelalte. Și iată cum a adus-o înapoi: nu a bătut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri și s-a întors cu ea la turmă.
Știind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne disprețuiește când ne întoarcem la El, dar ne primește înapoi cu multă dragoste – cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiți în virtute –, știind nu numai că nu-i pedepsește pe cei rătăciți, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă și Se bucură mai mult pentru ei decât pentru cei drepți, atunci când suntem căzuți în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci când facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârșim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea și căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim și ne cuprinde deznădejdea.
Oricât ar dura viața noastră, să nu deznădăjduim
Pentru ca cel care lucrează virtutea să nu cadă în păcat, Apostolul Pavel spune: Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (1 Cor. 10, 12). De asemenea: Îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face să se ridice repede pe cei care au căzut, le-a zis corintenilor: Mă tem ca nu cumva, venind iarăși, să mă umilească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit înainte și nu s-au pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut (2 Cor. 12, 21).
Prin aceasta, a vrut să spună că vrednici de plâns nu sunt numai cei care păcătuiesc, cât mai ales cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoală, și cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc? (Ier. 8, 4). Pe aceștia, David îi îndeamnă: O, de I-ați auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoșați inimile voastre, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu” (Ps. 94, 8-9).
Oricât ar dura viața noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul și cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate și să mergem pe calea virtuții, să ne căim și să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos și să intrăm în Împărăția cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.
(din “Problemele vieții”, Editura Egumenita, sursa: www.ioanguradeaur.ro)