În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan și era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând șapte lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși din totdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbește-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanța cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
„Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”
Stingând trei lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viață: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăștiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aștepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă două lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credința-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruței sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină și se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, ghemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Visul
Ajuns în pat și continuându-și somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuși, în fața altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, și spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exiști, sau dacă exiști m-ai părăsit, nu mă mai iubești”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, și i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei șapte sfinți îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși și le înalță înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îți voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăvește-L și cunoaște slava Lui; mărturisește înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ți-a răspuns, dar tu nu ți-ai dat seama. De ce? Nu ți-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înțeles felul în care El ți s-a făcut cunoscut. L-ai fi simțit dacă ai fi avut iubire și credință puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubește și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar și așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Privește către icoana Sfintei Treimi”.
Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă și-a făcut simțită prezența, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu știu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aș putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simți singur niciodată, ai toată dragostea Mea”.
Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „Fără credință, dar, nu este cu putință să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist și că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută”.
„Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?!
„Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin”
„Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, și dorirea și sperarea celor așteptate ca și cum ar fi de față, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aș fi dorit, Eu aș fi putut pur și simplu să apar în fața ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aș fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credință. Fericiți sunt cei ce nu au primit nici o dovadă a existenței Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulțime de dovezi cu privire la existența Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește știință» (Psalmul 19:1, 2). Așadar, minunățiile naturii demonstrează existența Mea, tocmai de aceea Eu ți-am trimis pasărea, albina, fulgerul…; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut nici un om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaște-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoști prin negație, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea rațiunii, căile Mele sunt necercetate și nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existența Mea prin afirmații: Dumnezeu este bun, atotputernic, înțelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Care lucrez în creația Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există și am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în ființa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin ființa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulțumit să Mă întâlnești și să realizezi, în același timp, neputința minții umane de a Mă înțelege. Te iubesc!”.
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”
Vocea și norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, și, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
Era dimineață!
Trezit din somn, tânărul și-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simțea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe față, s-a îmbrăcat și a început să facă metanii în fața altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze.
În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deși tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, și a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21).
Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, și a deschis fereastra, ca să admire frumusețea dimineții. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra și, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în brațe și a început să citească: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar și a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”.
„Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”
S-a întors și a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, și a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27).
Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înțeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viața lui.
Emoționat fiind, negăsindu-și cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia și a deschis-o la întâmplare, pe la sfârșit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; și le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava și cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinților îngeri și a arhanghelilor, cu toate cereștile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Ta”.
(Sursa: http://romanidiaspora.blogspot.com)
