Pilda celor zece leproși

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii ne arată cum zece leproși s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat și de „lepra sufletului”, care este nerecunoștința sau uitarea binefăcătorului, în afară de unul dintre ei, și anume un samarinean care a fost mulțumitor și recunoscător Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primită. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproși vindecați de lepra trupului avea și sufletul sănătos, adică sensibil și capabil să arate recunoștință sau să aducă mulțumire cu bucurie.
„Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele”
În Sfânta Scriptură, boala este înțeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătății, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmități ale sufletului, cât și ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputințe: „Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalm 6, 2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viața i se apropie de moarte, cum trece ființa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalm 101, 4). De aici constatarea nevoii existențiale de vindecare nu numai de boală, ci și de moarte: „Cuprinsu-m-au durerile morții, primejdiile iadului m-au găsit; necaz și durere am aflat, și numele Domnului am chemat: „O, Doamne, izbăvește sufletul meu!”” (Psalm 114, 3-4).
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească și trupească.
Biserica este în primul rând un „spital” pentru vindecarea de păcate
Pentru unii Sfinți Părinți de odinioară conta mai puțin dacă trupul era sănătos sau nu.
Dacă, la un moment dat, cineva iubește o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubește, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubește, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferință.
Pedagogia bolii, ca formă de smerenie și de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar și în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezența lui Hristos deodată în cel bolnav și în cel care-l vindecă. Criteriul Judecății de apoi, al evaluării libertății omului în istorie, este iubirea lui față de semeni săi. Cât de sănătoasă sufletește a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: „Am fost bolnav și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 43). Nu spune că nu ați cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-ați cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor – cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemnițat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenței lui Hristos. Aceasta a fost și motivația cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În același timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor și al trupurilor și pentru că El folosește medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, folosește mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligența și priceperea lui lucrării milostive și vindecătoare a lui Hristos.
Când omul ajută la alinarea suferinței și la vindecare, Hristos este prezent și în cel ce ajută
Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezența lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă și smerită față de semeni. În același timp, când omul ajută la alinarea suferinței și la vindecare, Hristos este prezent și în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră și tot El este Doctorul care Se folosește de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare și pentru alinarea suferinței, el lucrează împreună cu Hristos.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de știința și tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici și prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de semeni, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.
(Fragment predică, † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)