Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr

În parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Mântuitorul a vrut să ne descopere care este destinul omului după moarte, în veșnicie, și care sunt totodată elementele care determină acest destin. Să ne învețe adevărul fundamental că aici, pe pământ, ne pregătim locul de dincolo, lumea cealaltă. Este momentul în care începe să elaboreze învățătura Sa eshatologică, adică învățătura despre cele din urmă, despre cele ce se vor întâmpla la sfârșit.
Parabola aceasta spusă de Mântuitorul se desfășoară pe două planuri diferite: unul este acesta pe care îl trăim și noi în fiecare zi, aici pe pământ, și altul, cel din viața de dincolo, despre care noi știm foarte puțin.
Protagoniștii parabolei sunt: un bogat oarecare, căruia nu i se dă numele, și un om sărac, pe nume Lazăr, foarte bolnav și flămând. Bogatul trăia o viață de huzur și „se îmbrăca în porfiră și vison“, țesături foarte scumpe: porfira sau purpura era un material de mare calitate, colorat cu sângele unui melc marin, foarte rar și prețios, purtat doar de regi, înalți demnitari sau oamenii foarte bogați, iar visonul era o specie de in indian similar cu mătasea, apreciat pentru finețea și culoarea sa strălucitoare. Mântuitorul ne mai spune că bogatul se veselea „în chip strălucit“ în toate zilele, ospătându-se din bucatele și vinurile cele mai alese.
În contrast cu el, se spune că la poarta lui zăcea de ani în șir un sărac pe nume Lazăr, bolnav și plin de bube, flămând, care dorea să guste măcar din resturile care cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu le-a primit. Era singur, abandonat, având doar compania câinilor vagabonzi care îi lingeau rănile bubelor.
Cine intră în sânul lui Avraam?
Al doilea plan al parabolei se desfășoară după moarte, în lumea de dincolo, a veșniciei. Ni se spune foarte pe scurt că săracul Lazăr a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. De aici începe adevăratul tâlc al parabolei. Iată deci că și pentru unul, și pentru altul a venit moartea, care i-a făcut egali. Și bogatul, și săracul au trecut prin ceea ce numim fenomenul morții. Numai că starea lor era diferită. După moarte, sufletul săracului Lazăr „a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam“. În limbaj biblic, „sânul lui Avraam“ este o metaforă pentru rai, locul fericirii veșnice. În schimb, după ce a murit, bogatul a ajuns în iad „în chinuri“, numit în alte locuri din Sfânta Scriptură „focul nestins“ (Matei 3, 12), „iezerul de foc“ (Apocalipsă 19, 20) sau „întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților“ (Matei 8, 12), „gheena focului“ (Matei 5, 22), „cuptorul de foc“ (Matei 13, 42).
Cu alte cuvinte, în virtutea faptelor, fiecare își primește răsplata sau pedeapsa, așa cum se va întâmpla cu fiecare din noi imediat după moarte, când va avea loc judecata particulară a fiecărui suflet. Deci viața pământească pe care o ducem, după cum afirma Sfântul Ioan Gură de Aur, este temelia vieții noastre viitoare.
Rugăciunea bogatului
Din iad, bogatul l-a văzut pe Avraam și pe Lazăr în sânul său și i-a zis: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie“. Să reținem că bogatul acesta, care se părea că nu cunoștea pe nimeni, iată că îl recunoștea pe Avraam. El, care niciodată cât fusese pe pământ nu se rugase de nimeni, ci doar poruncise, și nu se gândise să se roage nici lui Dumnezeu, de data aceasta se roagă. Și zice: „Părinte Avraame!“ Iată o rugăciune adresată direct lui Avraam, de care acum își aduce aminte și-l recunoaște ca „părinte“, deci drept cineva mai mare ca el, de care are nevoie cum nu avusese pe pământ. Iată-l pe bogatul nemilostiv descoperind rugăciunea și implorând milă. Bogatul, de asemenea, îl cunoaște pe Lazăr, i-a zis pe nume, dovadă că îl văzuse la poarta sa, știa cine este. Cât despre descoperirea rugăciunii, își va da seama îndată că o făcea acum prea târziu, fiindcă Avraam îi răspunde că nu se mai poate să-i satisfacă cererea. În replică, Avraam îi amintește starea de belșug în care a trăit el pe pământ, în contrast cu viața lui Lazăr, și, de asemenea, îi amintește cele ce se întâmplă în lumea de dincolo: „iar acum, el aici se mângâie, iar tu te chinuiești“. Și adaugă: „Între noi și voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi!“ Deci orice încercare de a-și schimba soarta este zadarnică. Adică raiul este cu desăvârșire etern, în timp ce iadul este și el cu desăvârșire etern. Nu se pot face schimburi sau mutații între cele două locuri și stări, situația fiecăruia din ei fiind cerută de însăși dreptatea lui Dumnezeu.
După refuzul lui Avraam, îl roagă, totuși, să-l trimită pe Lazăr în casa părintească în care mai trăiau cinci frați ai săi, ca să le dea mărturie să nu vină în acest loc de chin. Avraam i-a replicat din nou că aceștia îl au pe Moise și pe proroci, adică Legea Vechiului Testament, cu toate prevederile ei, de care trebuie să asculte.
Prin aceasta se înțelege totalitatea poruncilor religios-morale descoperite de Dumnezeu prin acești bărbați aleși ai Săi, sintetizate în porunca cea mare a iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău…“, iar a doua, asemenea acesteia: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (Matei 22, 37-39).
Momentul în care situațiile se răstoarnă
Este bine să stăruim asupra celui de-al doilea plan al parabolei, în lumea de dincolo, despre care știm foarte puțin și mai mult prin metaforă. La început s-ar părea că este vorba de compensație. Spune Avraam: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuiești“. Este posibil să fie și aceasta, adică un principiu al compensației, în care situațiile se răstoarnă, se schimbă diametral. Ne aducem aminte că în Fericiri se spune: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, că aceia se vor sătura…“ Deci există un principiu al compensației care poate fi consolator, dar nu satisface îndeajuns nici cerințele Evangheliei și nici așteptările propriei noastre rațiuni.
Meditând asupra acestei parabole – atât de impresionantă și instructivă pentru oricine -, suntem îndemnați să reflectăm asupra ei. Bogatul se chinuia în iad nu pentru că ar fi fost bogat, nu din cauza bogăției lui, iar Lazăr se desfăta în rai nu pentru că fusese sărac. Numele lui, Lazăr, care semnifică „Ajutorul meu este Domnul“, este proba că Iisus a vrut să sugereze că era bun la inimă, că nu judeca, nu se revolta, era un fel de replică a lui Iov. Nu muncea, pentru că era grav bolnav, nu pentru că nu ar fi vrut. Starea de osândă sau de fericire veșnică nu este determinată sau condiționată de starea materială de pe pământ. Așadar, bogatul a ajuns în iad pentru că n-a știut ce este iubirea față de aproapele, n-a știut ce este mila; pentru împietrirea inimii lui, pentru indiferența sa. În acest context al dezbaterii, amintim și de remarca scriitorului Elie Wiesel: „antiteza iubirii nu este ura, ci… indiferența“.
Iubirea este suprema responsabilitate pentru altul
Parabola aceasta ne îndeamnă, deci, să nu fim indiferenți față de Lazării din jurul nostru, din lumea noastră: copii orfani sau abandonați, bătrâni neajutorați și singuri, bolnavi, flămânzi, într-un cuvânt, cu cei defavorizați de soartă. Să avem milă și iubire făptuitoare. Să nu lăsăm ca mila noastră să treacă cu indiferență pe lângă ei, deoarece iubirea este suprema responsabilitate pentru altul. Când iubești cu adevărat, te simți responsabil față de cel și cei pe care-i iubești. Făcând binele din iubire, vom aduce mângâiere, alinare și bucurie celor mai triști ca noi și vom face dovada că am înțeles faptul că „atâta valorăm ca oameni, câtă bucurie facem în jurul nostru“. Nu cred că există creștin adevărat care să nu fi simțit o mare bucurie când a făcut un bine, fie de ordin material, fie de ordin spiritual, unui semen de-al său.
„Dacă dai pâinea ta celui flămând – zice profetul Isaia – și saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei“ (cap. 58, 10). Fapta de milostenie ne ajută să avem părtășie de lumină și să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca lumină. Dumnezeu trebuie să devină lumina care ne aduce cunoștința cea adevărată și lumina întregii noastre vieți. Să ne aducem aminte de afirmația Sfântului Grigorie de Nyssa: „Cine nu a cunoscut pe Dumnezeu ca lumină Îl va cunoaște ca foc“. Amin.
(Pr. prof. dr. Mircea Ielciu)