„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21)
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulțumitor și nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un atașament exclusiv de bunurile materiale limitate și trecătoare din lumea aceasta.
Evanghelia ne arată că, deodată, pe neașteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o folosește.
Dumnezeu l-a miluit din belșug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost așa. Recolta aceasta neașteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu și de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală față de un dar material neașteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimașă, care-i schimbă însuși modul de a raționa, îl „înnebunește” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulțumească lui Dumnezeu și să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu și de semeni. El nici nu mulțumește lui Dumnezeu, nici nu miluiește pe săraci, ci se gândește doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește numai la sine însuși.
„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).
Evanghelia ne cheamă la îmbogățire spirituală prin rugăciune și fapte bune
Evanghelia de duminică, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Nașterii Domnului, ca perioadă de urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu și pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a viețui, căutând mai întâi de toate „îmbogățirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune și cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi și din Scrierile Sfinților, să postească și să se roage mai mult.
Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfințește simțirile, schimbă atitudinea și comportamentul față de oameni și față de natură, înțelegându-le pe toate în lumina prezenței iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învățăm să „avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovnicește ca Hristos: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) și să trăim duhovnicește: „umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 și 17). Așadar, postul sfințește gândul, cuvântul și fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant și tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul și rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întărește comuniunea dintre oameni; care nu înjosește, ci înalță; care nu dezbină, ci unește. De aceea, Sfinții Părinți spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm și de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.
Prin credință dreaptă și viețuire sfântă, creștinul răstignește în el patimile egoiste (mândria, lăcomia și lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienței și autoafirmării ca mulțumire de sine și ca laudă de sine.
Existența egoistă păcătoasă, numită simbolic „trup” sau „carne”, înțeleasă nu ca materie, ci ca despărțire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu și ca autosuficiență sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovnicești a omului cu Dumnezeu: „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate. (…) Dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 9-10 și 13).
Întrucât „faptele trupului”, ca manifestări ale existenței umane egoiste și căzute, împiedică pe om să intre în Împărăția iubirii și sfințeniei veșnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtășania și milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simțim că Hristos Se naște în sufletul nostru, aducând în el pacea și bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace și între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea oamenilor. Amin.
( † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, fragment din predică)
