Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina – Confuzia înțelegerii vieții

Bogatul confundă viața ca biologie cu viața ca veșnicie.
Cartea Facerii, cap. I: ”Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” – și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său – … A luat Dumnezeu țărână și l-a plămădit pe om și a suflat asupra lui suflare de viață. Și s-a făcut omul suflet viu…
Sufletul este fărâmă de dumnezeire. Nu se hrănește și nu se desfătează real cu mâncare, băutură, distracție și confort, ci cu dragoste, cu bunătate și cu comuniunea ce se naște din acestea, în părtășie cu Dumnezeu și cu semenii creați după același Chip.
Trupul este legat de materie și odată cu căderea în păcat devine muritor, contingent și în strânsă relație cu valorile ce dau aparentă substanță materialității. Rămânem legați de trecerea constantă a timpului, orientați după repere temporale: zămislire – o clipă, creștere în pântecele mamei – 9 luni, naștere – minute sau ore, copilărie – până la 10-12 ani, adolescența – până la 18-19 ani, tinerețea – până la 30, maturitate – până spre 60 de ani, bătrânețea – cât îngăduie Dumnezeu.
Trupul are limite ale dimensiunilor, puterilor fizice, capacităților intelectuale, toate raportate și aplicabile la materie, în vreme ce sufletul se conectează la calitățile/virtuțile date de Chipul lui Dumnezeu: Rațiune, Voință și Sentimente.
Scopul trecerii pe pământ este pregătirea pentru veșnicie, pentru Împărăția lui Dumnezeu când ne împărtășim din plinătatea tuturor celor pe care Creatorul ni le-a pregătit de la facerea lumii și pe care le-am pierdut prin greșita folosință a darurilor divine.
Păcatul întunecă în om chiar reflexia dumnezeirii și căpătăm o imagine deformată a realității la care eram chemați. Noi trebuia să ajungem la Asemănarea cu Dumnezeu, dar nu prin uzurpare, pe calea neascultării, a minciunii, a imposturii, ci prin ascultare, buna folosință a gândirii, cuviincioasa și dreapta folosință a celor puse la dispoziție, dreaptă guvernare a restului Creației dată omului spre stăpânire.
Voința trebuia să fie puterea principală ce să miște gândirea la cele înalte, energia lucrătoare în mandatul de stăpânitori, să ne ajuta să ținem calea cea dreaptă.
Iubirea ne-a fost dată ca expresie a dumnezeirii: împreună lucrare liberă și personală fără urmă de egoism sau răutate. Eu și tu trebuia transformat în NOI. Ce am făcut?
Neascultare de singura poruncă limitativă care de fapt nici nu era o îngrădire ci felul de ne feri de experimentarea răului. În pomul cunoștinței nu era doar binele ci și răul, apărut înainte prin căderea celorlalte ființe raționale create: îngerii. Însuși Mântuitorul, dând de altfel indirect mărturia dumnezeirii Sale, spune ”Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10,18). Cine și când putea să vadă real acest eveniment dacă nu Dumnezeu Însuși?
Uzurpare conștientă pentru că am cedat îndemnului de a fi ”asemenea lui Dumnezeu”. Iată! Am țintit greșit la prima încercare adevărată. Asemănarea nu este identificare, ci o reflexie care în acest caz se dovedește pe de-a dreptul deformată, hidoasă. Iubirea se transformă imediat: ”Atunci amândurora li s’au deschis ochii și au cunoscut că erau goi; și au cusut frunze de smochin și și-au făcut șorțuri. Și au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai în boarea amurgului; și de la fața Domnului Dumnezeu s’au ascuns Adam și femeia sa printre pomii raiului. Iar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam și i-a zis: „Adame, unde ești?” Acesta a zis: „Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai și m’am temut, pentru că sunt gol, și m’am ascuns”. Și i-a zis Dumnezeu: „Cine ți-a spus ție că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Eu ți-am poruncit să nu mănânci?” (Facere 1, 7-10). Iubirea primește pata rușinii, a sfielii, a înțelegerii că suntem atât de diferiți că trebuie să ne acoperim, să ne ascundem chiar de noi înșine deși prin felul în care am fost creați suntem ”un singur trup pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă” cf. Facere 2, 24.
Fuga de la fața Domnului, căci de aici se pornește îndepărtarea de modelul primordial. Lipsa comuniunii se exprimă întotdeauna prin separație. Ceea ce vede omul acum îl sperie și îl face să nu mai vrea să vadă această imagine. Astfel alege cea mai facilă, dar și cea mai lașă soluție.
Frica devine modul în care se exprimă respectul. Nu mai este iubire, ascultare, împreună lucrare, obiective comune.
Tema aceasta este reinterpretată prin pilda de față. Pentru că omul nostru, de altfel bun chivernisitor al darurilor lui Dumnezeu, greșește țelul. A folosit în beneficiul său tot ce are la dispoziție. Bogăția sa provine desigur din istețime (rațiune), din muncă (voință), din aplecarea atentă asupra țarinilor sale, asupra lucrătorilor (iubire). Dar nu a înțeles că acestea trebuiau să slujească întregii sale ființe prin împărtășirea cu semenii, prin mulțumire smerită față de Cel care toate le-a dăruit. Nu a înțeles că este doar un administrator vremelnic și nu stăpânul adevărat. Confuzia sufletului cu trupul i se dovedește fatală.
Omul contemporan este expus la aceeași ispită de a se confunda pe sine cu Dumnezeu, de a-și identifica prin materie bucuriile spirituale.
Pr. Dr. Gheorghe Florin Hostiuc
Biserica Sf. Gheorghe – Mirăuți