Recent republicată în limba germană, dar pentru prima dată tradusă în românește, lucrarea profesorului bucovinean Victor Prelicz „Geschichte der Stadt Sereth und ihre Altenhumer” („Istoria orașului Siret și antichitățile sale”), ediție îngrijită de arheologul dr. Bogdan Petru Niculică, în traducerea conf. univ. dr. Ioana Rostoș (Editura „Tipo Moldova” Iași, 2011), aduce o serie de informații lămuritoare cu privire la pietrele funerare cu inscripții armenești din zidul cimitirului catolic din Siret.
„Cimitirul din zidul cimitirului”
Cu doi ani în urmă, într-un text intitulat „Cimitirul din zidul cimitirului”, publicat în „Monitorul de Suceava” și, ulterior, în periodicul „Ararat” al Uniunii Armenilor din România, prezentam câteva date referitoare la armenii care s-au așezat în Siret, din vremea când orașul (Civitate Cerethensi) era capitala Moldovei, până la consemnările documentare din perioada Bucovinei austriece, și aduceam în atenție lespezile funerare de gresie cenușie din zidul cimitirului siretean.
Lespezi pe care mâini iscusite de meșteri pietrari au cioplit litere ciudate și motive ornamentale meșteșugite, care amintesc de existența unei comunități armenești care a dispărut între timp din perimetrul localității.
„Armenii au o biserică de piatră”
Spuneam atunci că diaconul armean Minas Tokhateți (Minas din Tokhat, autorul unui poem în care istorisea despre persecuțiile și prigoana armenilor din anul 1551, un poem cu 110 catrene intitulat „Jelania asupra armenilor din Țara Valahilor”) pomenea despre existența unor biserici armene în mai multe localități moldovene (biserici care au fost prădate și ruinate, iar „cărțile armenilor s-au ars”), și semnala alături de lăcașurile de cult din Hotin, Iași, Vaslui, Botoșani, Roman, Suceava, și biserica din Siret.
Un călător străin care a străbătut Țara Moldovei, Vlas Koicevic, scria la 7 iunie 1661 că la Siret „armenii au o biserică de piatră”.
Cu siguranță că această biserică a armenilor a avut și cimitirul ei, cimitir care, însă, a dispărut odată cu lăcașul de cult.
“Lespedile armenesci, ce se află în cimitirul apusean”
La ocuparea Nord-Vestului Moldovei de către austrieci (1774) și anexarea teritoriului, cu numele de Bucovina, Imperiului Habsburgic (1775), generalul Gabriel baron von Spleny consemna, în teritoriul ocupat de trupele imperiale (în extensia sa maximă), o populație de 17.047 de familii, care locuiau într-un număr de 290 de localități, din care doar trei erau orașe (Cernăuți, Siret și Suceava), iar restul sate și cătune.
Din totalul acestor familii, 58 erau familii de armeni.
Când, așa cum se consemna în “Revista Politică”, “orașul Siret a început a înteresa pe archeologi”, au fost semnalate și “lespedile armenesci, ce se află în cimitirul apusean”.
“Nu scim – scria publicația – ce vor fi conținând ele dar credem că, îndată ce vor fi descifrate și trăduse, le vom pute publica prin acest diar”.
O surpriză după 125 de ani de la publicare
În materialul documentar pe care l-am cercetat până acum n-am găsit consemnări cu privire la descifrarea inscripțiilor de pe aceste lespezi și nici referiri cu privire la proveniența lor, dar o surpriză deosebită a apărut odată cu republicarea și traducerea în limba română (după 125 de ani de la publicare) a lucrării profesorului Victor Prelicz.
Așa cum subliniază arheologul dr. Bogdan Petru Niculică în textul introductiv intitulat „Victor Prelicz și prima cronică istorică a orașului Siret”, lucrarea (care a apărut în anul 1886) conține „un volum important de date, care nu puteau fi sintetizate decât în urma unei munci de documentare de durată, completată de cunoștințe relativ solide (la nivelul acelei epoci), din domeniul istoriei, numismaticii, epigrafiei, arheologiei”.
„Erau în total 13 pietre funerare, dintre care șase au fost zidite în zidul cimitirului”
Din istoria lui Victor Prelicz aflăm că „în anul 1867, consiliul orășenesc din Siret a pus ca locul pe care se află școala de fete să fie nivelat, prilej cu care muncitorii au dat de o fundație veche…”.
La circa 100 de metri depărtare s-a descoperit „fundația unei biserici catolice, construită în formă de cruce”, iar „la capătul sudic al acestei fundații se găsea postamentul unei clopotnițe, a cărei podea era pardosită cu pietre funerare armenești”.
Victor Prelicz consemnează că „într-un colț erau clădite, unele peste altele, mai multe pietre funerare. Erau în total 13 pietre funerare, dintre care șase au fost zidite în zidul cimitirului, cu partea sculptată înspre exterior”.
Informații publicate în urmă cu 125 de ani, dar rămase până acum sub lespedea cuvintelor netraduse.
Pietrele funerare armenești din „livada lui Mollner”
Victor Prelicz mai menționează alte „opt pietre funerare armenești, din secolul al XVII-lea” descoperite în „livada lui Mollner, aflată la est de biserica parohială romano-catolică”. Câteva dintre ele „conțin, în traducere următoarele: 1 – Aceasta este piatra funerară a răposatului Agopșa, decedat acum în anul 1100 după calendarul armenesc (1651 după calendarul nostru) pe 30 ianuarie; 2 – Aceasta este piatra funerară a răposatului Marcu, care era fiul lui Sahag și a decedat în anul 1102 (1653); 3 – Aceasta este piatra funerară a răposatului Ovanes a femeii sale Sartarrig și a fiului său Schadbey. Domnul să se milostivească de sufletele lor. În anul 1108 (armenesc) miercuri; 4 – Aceasta este piatra funerară a lui Aswadur, fiul lui Hanigczan, decedat în anul 1100 (armenesc)”.
Despre „celelalte pietre funerare” Victor Prelicz scrie că „au fost în parte sfărâmate, în parte utilizate în scopuri profane, fără a fi fost mai întâi descifrate”.
