Pietre migratoare

Nu știu dacă și-n alte orașe moldave s-a practicat, dar în Iași a fost la mare cinste obișnuința de a muta pietrele-document din locul hărăzit de ctitori, scoțându-le din zid pentru o iluzorie „proteguire”, urmată adesea de uitare și abandonare. Până și inscripția ce ar putea coborî cu 12 ani data atestării târgului a fost, nu se știe când și de ce, desprinsă din zidul Bisericii (probabil) Armenești. Găsită „azvârlită într-o ocniță” a lăcașului, a intrat în categoria îndoielnică a pietrelor „volante”. Și nu atât discuțiile privind autenticitatea datării (1395), examinată din perspectiva utilizării/neutilizării calendarului gregorian /iulian, îi afectează credibilitatea, cât simplul fapt că-i desprinsă din întregul care s-o lege de un loc și-o zidire anume.
Nu-i singurul caz. Greu de crezut, dar, după ce a terminat restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Domnesc, Lecomte de Nouy n-a mai considerat necesar să așeze la locul ei pisania ce arată că Ștefan cel Mare a început zidirea la 1 iunie 1491 și a săvârșit-o în august 1493. T.T. Burada o găsește, în 1905, zăcând sub cerul liber, într-un morman de pietre cu inscripții vechi (una avea textul „Institutul junimii moldovene, hărăzit 1831”; unde-i acum?) și cere în scris primarului să fie reașezată la locul cuvenit. Primarul aprobă. Ceea ce nu înseamnă că se și produce reparațiunea. Drept pentru care Burada revine după doi ani, cu aceeași sesizare. Din nou, primarul (altul!) este de acord și din nou… nu se întâmplă nimic, așa că după alți 5 ani, în 1913, același T.T. Burada înaintează Primăriei aceeași cerere. Primarul (altul!) aprobă din nou, dar piatra va ajunge la locul ei abia în 1929 (!!), la cererea insistentă a lui Iorga.
Serviciul însărcinat cu reclădirea Palatului Administrativ, condus de arh. Berindei, a scos și pus la păstrare marea placă veche cu stema Moldovei a lui Moruzi Vodă (1805), pentru ca, după câțiva ani, să i se constate dispariția… și atât. S-a mistuit inscripția de la ușa principală a Hanului Turcesc (1832), după cum a fost scoasă din zidul Casei Bașotă piatra votivă cu text în versuri, ce străjuia cișmeaua. În veacul XIX mai ființa, în Hală, Biserica Sf. Vineri, demolată în 1878. În cimitirul din preajma bisericii și-a aflat loc de (iluzoriu) veci Bessarion Gabașvilli, cel mai mare poet liric georgian. A murit de ciumă, la Iași, în 1791; avea rang diplomatic, fiind acreditat la curtea lui Potemkin. Lespedea lui funerară a fost depusă undeva, în curtea Bisericii Armenești, apoi, a fost încastrată în Lapidarium-ul de lângă Palat; când s-a deschis esplanada Teatrului „Luceafărul”, tocmai acea aripă a Lapidarium-ului a trebuit demolată. Se pare că lespedea a ajuns la Golia… Fiindcă, în anii ’70, am tipărit, la „Junimea” a carte de versuri a poetului clasic gruzin, georgienii m-au declarat „persoană de contact”, rugându-mă să transmit Primăriei generoasa lor propunere de a oferi Iașului o statuie a lui Gabașvilli, toate cheltuielile, inclusiv transportul revenind părții gruzine. Iașul ar urma să ofere doar amplasamentul și soclul, în care, dacă va fi cu putință, să se încorporeze piatra de mormânt. De s-o mai găsi!
Închipuiți-vă că Eminescu ar fi murit la Tbilisi; n-ar fi întru totul legitimă cererea noastră privind amplasarea unui monument al poetului în Iveria? În capitala Georgiei s-a constituit o Fundație cu scopul amplasării statuii lui „Bessiki”la Iași, avându-l în frunte pe vicepreședintele Universității Caucaziene din Tbilisi, dr. Shalva Machavariani. Ei bine, am trimis încă la mijlocul anului trecut Primăriei setul de documente conținând propunerea gruzină. N-am primit nici un răspuns. L-am retrimis acum două luni. Aceeași tăcere. Așa s-o fi întâmplând și prin alte locuri? Dar, de ce să mă impacientez? La urma urmei, Burada a așteptat 24 de ani…