Piața, fie că este vorba de locul acela deschis și întins, către care converg și în care se întâlnesc și se întretaie mai multe artere de circulație, sau locul în care activitățile comerciale se desfășoară într-un perimetru amenajat, constituie un punct de focalizare și un reper pentru oricare comunitate.
“Inima târgului”
Evoluția Sucevei de la rural la urban, proces treptat și îndelungat, care poate fi încadrat între sfârșitul secolului al XIII-lea și prima jumătate a sec. al XIV-lea, este legată și de concentrarea locuirii în zona funcțională a așezării, zonă care s-a format în jurul Casei Domnești (pe care a construit-o Petru I Mușat, când a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava, casă construită din lemn, care a constituit nucleul Curții Domnești), în jurul căreia s-au grupat casele boierești și s-a configurat apoi un perimetru destinat schimburilor comerciale, care s-a extins și s-a ramificat către ulițele pe care s-au așezat negustorii și practicanții diverselor meșteșuguri (olari, fierari, cojocari, blănari, etc.). Menționată documentar ca așezare urbană încă de la sfârșitul sec. al XIV- lea (cea mai veche mențiune datată în care apare numele Sucevei, “u gorodea Soceavea”, este un act al lui Petru I Mușat, din 10 februarie 1388, care privește un împrumut pe care i-l ceruse regele Poloniei) Suceava, care avea deja statutul unui centru politic și administrativ, s-a închegat la intersecția unor căi circulate și a devenit un punct obligatoriu de trecere pentru toate mărfurile tranzitate sau comercializate pe teritoriul Țării Moldovei. Configurația așezării a evoluat în veacurile care-au urmat și, în zona cu funcție de târg, “inima târgului” cum i s-a spus, s-au diferențiat câteva nuclee principale: “piața mare” sau “târgul de jos”, de pe drumul de tranzit al Liovului, perimetru cunoscut ulterior ca “târgul vechi”, unul din cele mai vechi locuri de schimb periodic, ca și “târgul boilor” sau “târgul de vite” (care cobora, pe ulițele pe care se aflau “mesernițele și trunchiurile ce taie și vându carne”, spre albia râului Suceava, către locul de întâlnire cu Pârâul Târgului sau Cetății – sau cum i s-a mai spus, începând cu cel de-al doilea deceniu al sec. al XIX -lea, Cacaina – acolo unde se sacrificau animalele), “târgul de pește” și “târgul de sus” (menționat cu acest nume din sec. al XVIII-lea, localizat în zona bisericii armenești Sf. Cruce, zonă care s-a extins mai târziu înglobând și “târgul de pește” și-n care s-au constituit apoi piețele de fructe, de cereale și de lemne).
“Târgul de jos” și “târgul de sus”
Semnificativ este faptul că nucleul “pieței mari”, care datează de la începutul sec. al XV-lea, s-a păstrat în linii generale până în ziua de astăzi. Cele două denumiri, “târgul de jos” (cel vechi) și “târgul de sus” (cel nou), care s-au întrebuințat paralel (așa cum subliniază Emil-Ioan Emandi și Mihai-Ștefan Ceaușu, autorii lucrării “Contribuții de morfologie urbană la cunoașterea istoriei orașului Suceava 1388-1988”) “marcau atât partea veche și cea nouă a orașului cât și, în egală măsură, piața nouă alături de cea veche”. Dacă locuințele-atelier semnalate la începutul sec. al XV-lea erau situate de regulă în marginea pieței, amplasarea dughenelor și a caselor breslelor meșteșugărești s-a făcut în zona centrală, de preferință în piața sau „târgul de jos” și în „târgul de sus”.
În secolele XVI-XVII, când orașul a cunoscut o intensă activitate comercială, s-a configurat în Suceava cea mai întinsă rețea de pivnițe din piatră din Moldova. La puțin timp după ce teritoriul a intrat sub stăpânire habsburgică, guvernatorul militar al Bucovinei, generalul Karl von Enzenberg, care a dispus efectuarea unui recensământ al populației pentru a stabili exact numărul locuitorilor impozabili (1779), semnala, într-un memoriu adresat Curții de la Viena, existența la Suceava a “vreo sută din cele mai prețioase pivnițe boltite”.
În anul 1786, prin „ordonanță gubernială”, Suceava este ridicată la rangul de oraș comercial liber, introducându-se totodată magistratul ca formă politico-administrativă. Negoțul, care se desfășura în târgurile săptămânale (deși în trecut Suceava avusese 4 târguri anuale, care se țineau de Anul Nou, la sărbătoarea celor 40 de mucenici, de Rusalii și de Sf. Dumitru, privilegiul de a ține din nou târg anual fiind acordat de stăpânirea austriacă abia din anul 1815) era destul de intens, pe lângă comerțul cu vite desfăcându-se însemnate cantități de mărfuri alimentare și meșteșugărești. Așa cum rezultă dintr-un Raport al Guvernământului Galiției (din 23 noiembrie 1814) adresat împăratului, consiliul municipal a hotărât să acorde ca loc pentru târgul anual așa numitul „Târg al vitelor din oraș…în apropiere de pârâul Arenilor, cu cinci fântâni pentru adăpatul vitelor și pentru trebuințele omenești, având o suprafață de 19 până la 20 iugăre pe care pot sta 10.000-15.000 de vite”.
Piața de cereale, piața birjarilor, târgul de scânduri…
Saltul demografic înregistrat către sfârșitul sec. al XIX-lea a avut consecințe majore și asupra structurii urbane. De remarcat faptul că orașul Suceava a fost legat de Gara Ițcani printr-o linie ferată construită între anii 1893-1896. Într-un plan al orașului, realizat după o hartă care conturează așezarea, sunt marcate „piața de cereale”, „piața de legume”, „piața cărăușilor” sau „birjarilor” („Fiaker platz”), „piața vitelor”, a „fructelor” și „piața lemnului”, iar un plan din anul 1907 relevă o configurație urbană în jurul următoarelor piețe: „piața de fructe”, „piața de cereale” (fostul “târg de sus”), „piața olarilor”, „piața mică” și „piața principală” (fostul “târg de jos”), „piața legumelor” (fostul “târg de pește”) și „piața birjelor”. „Târgul de vite”, oborul, a fost mutat la sfârșitul sec. al XIX-lea în zona Arenilor (linia ferată urbană – inaugurată la 1 iulie 1898, care a funcționat vreme de 18 ani până când, în fața ofensivei rusești din vara anului 1916, austriecii au distrus podul de lemn peste râul Suceava și au demontat-o – pornea din Ițcani, traversa răul și se oprea în preajma oborului de vite), iar „mesernițele” (măcelăriile) din apropierea Bisericii Mirăuți s-au grupat în zona Șipotului. Ceva mai târziu, în anii 1925-26, unele piețe au dispărut din pricina ofensivei constructive. Revista interbelică “Crainicul Cetății” pomenește despre existența unui “târg de scânduri”, un târg organizat în zilele de joi, în care lipsesc mijlocitorii, și unde “muntenii își înșiră căruțele, după felul și înfățișarea mărfii, și-și așteaptă mușterii”, iar “cei de la șes vin și cumpără ceeace le trebue”.
De la începutul deceniului șase al secolului trecut, când s-a elaborat un plan de sistematizare urbană și au început demolările masive, înfățișarea Sucevei, cu tot cu piețele ei, s-a modificat și a evoluat treptat până la configurația de astăzi. Piețele Sucevei, fie că au fost, așa cum spuneam, perimetre mai largi, situate la întretăierea căilor de comunicație, fie locuri în care pulsa viața comercială a urbei, fie că s-au numit Piața Mare, Piața de pește, Piața femeilor, Piața Cazarmei sau Piața Carol, ori mai târziu, așa cum au cerut împrejurările, Piața Malinovski, Piața 23 August sau Piața 22 Decembrie, au marcat istoria orașului.
Rânduiala târgurilor
Încă din anul 1761 un document indica locurile unde trebuiau să stea “carele cu făină sau cu alte legume”, iar un înscris al Bisericii Sf. Dumitru, din anul 1792, arăta, referindu-se la “piața târgului vechi”, că lăcașul de cult era interesat de concentrarea și dezvoltarea în apropiere a activității comerciale: “Pentru rânduiala așezării tuturor breslelor care la ce loc a târgului să fie, și ca să nu se facă iarmaroacele pe afară ci în vatra târgului aproape de biserică…și pentru ca să dea târgoveții 30 ocă ciară la această biserică fiștecare”. S-a consemnat și faptul că și „târgul de sus” era o zonă de intensă activitate comercială: “S-au pus piatră peste uliță, în preajma altii pietre…din gios de crăcima dumisale vornicului Balșu, denaintea unii pivniți răsâpită, ce se numește a Țîcăi. Și de acolo în gios, pe ulița târgului…în dosul dughenilor din capul târgului, de unde s-au pus piatră până în dughiana lui Aron jâdovul, pe amândouă părțile târgului, unde s-au pus și acolo, în răspântie stâlpu de peatră”.
Suceava, „un centru pentru întreg comerțul oriental”
În economia localității, comerțul a avut un loc preponderent, termenul generic de definind un centru de schimb de mărfuri prin excelență. “Dintr’un târgușor mic – scrie Victor Morariu în – se făcuse cu vremea o capitală mare, dintr’o trecătoare de mărfuri și negustori, Suceava ajunsese să fie un centru pentru întreg comerțul oriental. Aici se afla vama principală a Moldovei și depozite mari de diferite mărfuri aduse din Veneția, Grecia, Polonia, Turcia până și din Asia”. “Case mari de piatră – ne spune el în continuare – cu două rânduri, erau pe atunci în Suceava și în ele locuiau acei negustori cari, călătorind prin toate țările, aduceau și așezau aici bogății multe și frumoase. Din față, în rândul de jos al caselor, se aflau dughenile cu tarabe de lemn de stejar și legate cu fier, pe când în fund și în pivnițele mari, din cari unele mai sunt și astăzi în centrul orașului, erau magaziile…”.
