Mai crede cineva că zbuciumul politic din România reprezintă la această oră o clasă socială contrapusă alteia, așa cum –știm din cărți- arată bătăliile politice în țări mature? Linia de despărțire cea mai importantă care taie prin corpul nostru social și ne împarte în clase nu este între săraci și bogați (prea puțini), între comuniști și anticomuniști, între cine lucrează la stat și cine la lucrează la privat. Ci între cine este șmecher și relaționat cu clasa șmecherilor, căreia i se spune „clasă politică”, dar e de fapt mult mai largă, și cine încearcă să trăiască normal, adică fără relații, considerând că serviciile publice trebuie să fie decente pentru orice plătitor de taxe, nu doar pentru unii, licitațiile trebuie să ofere șanse egale tuturor firmelor, și așa mai departe. Problema cu bogăția la noi este că prea mult din ea (deși nu tot) își are izvorul în această relație vicioasă cu statul, care este al unora mai mult decât al altora. Firmele care câștigă licitații în România, mereu cam aceleași, sunt întruchiparea acestui fel de funcționare anormală. Ele au acționari și din stânga politică, și din dreapta, plătesc la campaniile electorale peste tot și fac ca finalmente interesele clasei politice să fie cam aceleași. Numai ziariștii și intelectualii se aruncă în mari lupte ideologice nesolicitate. În spatele lor, grupurile de interese din partide și-au dat demult mâna și se feresc de conflicte radicale.
Cine reprezintă în societate pe cei mulți și amărâți, care nu vor câștiga niciodată bani publici, nici naționali, nici europeni, ci vor trăi din mila bugetului, la rândul lui fabricat din exerciții musculare între grupuri cu mai multă sau mai puțină influență, pe toți acești oameni care nu am cum să aibă relații, deci nu au cum să aibă succes, oricât ar munci? Răspunsul corect este: nimeni. PSD a tot oscilat între un partid pentru votanți sau un partid pentru activiști. Activiștii au câștigat demult bătălia, și cum ei sunt baroni mari sau mici care sug resursele locale e cam greu să țină sus flamura social democrației. Problema și mai mare este însă că activiștii PSD au probleme cu justiția, din cauza UE și a DNA, ca atare singura politică consecventă dusă de acest partid din anul 2004 încoace este lupta cu justiția. Nu doar grupul conservator, alde Șerban Niculae sau Eugen Niculicea, nu doar cei care figurează cu averi inexplicabile în topul Capital, ca Doru Ioan Tărăcilă, dar și Victor Ponta și Mircea Geoană s-au dedicat în ultimii ani mai ales luptei contra anticorupției, din care au făcut scopul lor în viață. Nu s-au făcut nici un fel de eforturi serioase de delimitare de linia Adrian Năstase, cea de cumpărare de gresii exotice în valoare de sute de mii de euro pentru a placa o reședință de lider social democrat din București. La legile anticorupție s-a votat consecvent pe dos decât cereau ministrul Macovei și Comisia Europeană.
Cum însă la noi corupția e principala sursă a sărăciei, cum am arătat mai sus, anticorupția este principala politică social-democrată cu sens. Anticorupția (nu numai prin procuratură, dar și politicile de transparență în sectorul public) este instrumentul împuternicirii celor slabi și fără relații, este singura formă eficientă de a recrea oportunități egale în societatea noastră. A abandona anticorupția adversarului politic, a te poziționa nu doar contra fostului ministru al Justiției, dar și contra comisarului european Franco Frattini e o politică sinucigașă pentru un partid de stânga, care vrea în teorie justiție socială. Social democrația s-a pierdut complet pe parcursul recent al PSD; și are aerul că nimeni nu o regretă. E ca pasagerul clandestin care a căzut noaptea peste bord, și deși s-a auzit plescăitul nimeni nu îi vine în ajutor pentru că nu figurează pe lista de pasageri.
Marele teren abandonat de PSD aștepta un erou popular, oricine ar fi el, și Gigi Becali, cu toate că averea lui a crescut și ea din relații incestuoase, a revendicat o parte. Traian Băsescu, deși hotărâse mai demult că nu mai vrea să fie social democrat, ci popular, a găsit și el pe drum calul alb al anticorupției, dus de dna Macovei de frîu și, cu bun instinct politic, s-a urcat pe el. Și lumea a aplaudat, dovadă scorul de la referendum. Aici, în aspectul egalitarian și de justiție socială al anticorupției, stă sursa unei doctrine de succes, nu în creștinismul de vitrină descoperit de Băsescu în ultimul an, și care nu convinge pe nimeni. Dacă această carte e jucată serios, și nu ca în America Latină, unde și conservatorii, și reformiștii, și președinții și dictatorii militari toți s-au ales spunând că luptă cu corupția și apoi au devenit o parte din ea, și promotorii ideii vor avea succes politic, și publicul va avea în sfârșit niște reprezentanți veritabili.
