Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din antichitate. Pentru această tehnică se folo¬sește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi topită repetat în apă curată. Diluată cu esență de terebentină, ceara astfel pregătită se amestecă pe paleta cu pigmenții. Icoanele sau tablourile in ceara aveau avantajul ca prezentau culori mate, catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau. Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri și temperaturi ridicate.
Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pic¬tura cu ceară caldă, numită encaustică. După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie cald. Culorile amestecate cu ceară, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii. Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibă o temperatură ridicată constant, iar cu¬loarea se aplică cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri. Astăzi, datorită condițiilor pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică.
În zilele noastre, pentru o pictură reușită, cel mai sigur este să se folosească vechile tehnici după indicațiile din Erminii, dar și tehnica potrivită pentru suportul pe care se dorește pictarea (perete, lemn, pânză). Garantarea unei picturi sau icoane reușite o reprezintă însăși vechile icoane sau biserici care au dăinuit sute de ani. Chiar dacă nu dețineau tehnicile din zilele noastre, pictorii din vechime dețineau însă răbdare, experiență, dăruire, talent și frică de Dumnezeu. (Pictor Aurora Oltean)
