Celebra Piatră a Soarelui, care le-a permis, potrivit poveștilor scandinave, navigatorilor vikingi să se orienteze pe mare chiar și atunci când cerul era acoperit de nori, nu este o simplă legendă, au anunțat oamenii de știință, care au demonstrat eficiența acesteia într-un studiu publicat miercuri.
Se știe că vikingii au parcurs mii de kilometri, navigând în direcția Islandei și a Groenlandei, și au descoperit fără îndoială America de Nord în jurul anului 1000, cu mult înainte de Cristofor Columb. Însă abilitatea lor de a naviga fără busolă pe distanțe atât de lungi și în condiții nefavorabile (noapte polară, furtuni, căderi de zăpadă, etc.) a rămas învăluită în mister până în zilele noastre.
Pe lângă excelentele cunoștințe astronomice și maritime pe care le aveau, vikingii ar fi utilizat „pietre ale Soarelui”, prin care priveau spre cer pentru a determina poziția exactă a astrului, invizibil cu ochiul liber în condiții meteorologice nefavorabile, deducând astfel direcția corectă pentru ambarcațiunile lor.
Legendele care le menționează nu prezintă nicio indicație despre natura acestor pietre legendare, iar arheologii nu au identificat niciuna în mod formal în vestigiile descoperite.
Potrivit lui Guy Ropars, cercetător la Laboratorul de fizică a laserului de la Universitatea din Rennes, această „piatră a Soarelui” nu ar fi altceva decât un „spat de Islanda”, un cristal de calcit transparent, destul de obișnuit în Scandinavia, folosit în continuare în zilele noastre pentru fabricarea unor instrumente optice.
Acest cristal are într-adevăr proprietatea de a depolariza lumina Soarelui – cu alte cuvinte, o filtrează în mod diferit, în funcție de felul în care este orientată piatra.
Concret, dacă privim lumina solară printr-un astfel de cristal, acesta produce două fascicule diferite – unul obișnuit și celălalt depolarizat. „Atunci când mișcăm cristalul pentru a obține o anumită poziție, dacă intensitățile celor două imagini sunt complet egale, atunci cristalul indică direcția în care se află Soarele”, au declarat Guy Ropars și colegul său Albert Le Floch.
Razele Soarelui care ajung pe sol sunt într-adevăr parțial polarizate, adică sunt orientate într-un sens precis.
„Atunci când privim cerul la zenit, lumina Soarelui, care la început este nepolarizată, cade peste moleculele din atmosferă. Aceste molecule se comportă ca mici reemițătoare, care aduc până la ochiul nostru doar vibrația orizontală, perpendiculară pe direcția Soarelui”, au explicat cei doi fizicieni francezi.
Cu ajutorul unor calcule teoretice avansate, dublate de o serie de teste realizate cu colegii lor canadieni și americani, savanții francezi au ajuns la concluzia că „direcția Soarelui poate fi determinată cu ușurință, grație unei observații simple, bazată pe diferența dintre cele două imagini” produse de spatul de Islanda.
„O precizie de câteva grade poate fi atinsă, chiar în condiții de luminozitate crepusculară”, afirmă autorii studiului, publicat în revista științifică britanică Proceedings of the Royal Society B.
Chiar fără a deține cunoștințe științifice despre polarizare, vikingii au putut să remarce cu ușurință proprietățile acestui cristal și să se folosească de ele pentru a identifica cu mare precizie direcția în care se află Soarele.
Un cristal de calcit a fost găsit recent la bordul unei epave britanice din secolul al XVI-lea, descoperită în largul insulei britanice Anderley. El ar putea fi considerat o bizarerie inutilă, ținând cont de faptul că busula era cunoscută de navigatorii europeni încă din secolul al XIII-lea.
„Am verificat pe insula Anderley: un singur tun, adus la suprafață de pe acea epavă, poate, din cauza corpului său metalic masiv, să perturbe orientarea compasului magnetic cu 90 de grade. Astfel, pentru a evita orice eroare de navigare atunci când Soarele este ascuns de nori, recurgerea la un compas optic se poate dovedi crucială chiar și în acea epocă”, au explicat autorii studiului.
