Se pare că am identificat cea dintâi apariție în presă a tezei asasinării lui Eminescu; am fost chiar oarecum implicat, câtă vreme articolul cu pricina a apărut în coloanele gazetei „Românul”, în redacția căruia lucram în 1992. Este vorba despre numerele 4 și 5 ale suplimentului „Magazin cultural”, unde s-a publicat în serial articolul „Eminescu asasinat?”, semnat de un eminescolog reputat, profilat, până atunci, pe (cum spunea A.Z.N. Pop) „amănunțimi” de citire a textelor – unele revelând sensuri neașteptate față de lecțiunile obișnuite. Este vorba despre N. Georgescu, devenit, cu timpul, adevărat șef de școală în campania de acreditare a teoriei asasinatului. Principala modificare de substanță petrecută în cele două decenii scurse de la întâia ieșire în public a spectaculoasei „revelații de istorie literară” poate fi lesne detectată chiar prin recurgerea la metoda de cercetare tip N. Georgescu: „amănunțimile”.
În douăzeci de ani, a dispărut atât: un semn – cel de întrebare. Dacă, în 1992, titlul din „Românul” suna „Eminescu asasinat?”, în 2011 se marchează în presă, simplu, „împlinirea a 112 ani de la asasinarea lui Eminescu”. A dispărut semnul întrebării și, odată cu el, îndoiala, instaurându-se certitudinea absolută: Eminescu a fost asasinat, infamul ucigaș din umbră fiind, desigur, tenebrosul Maiorescu! Într-un atât de lung răstimp n-a apărut nici urmă de nouă mărturie acuzatoare irefutabilă, dar a crescut în proporție geometrică cantitatea de „probe” circumstanțiale, cele mai multe fiind rezultatul unor speculații pe cât de inteligente, pe atât de inacceptabile într-o demonstrație ce se vrea științifică.
Tot la această rubrică, am luat în discuție punct cu punct tezele asasinatului și, dacă poate n-am convins până la capăt (dovada: numărul celor ce cred în uciderea poetului crește în loc să scadă!), barem am atras atenția asupra faptului că un rechizitoriu cât de cât credibil nu se poate întemeia pe… absența documentelor (lipsind cutare act de naștere din sec. XIX nu înseamnă că subiectul nu s-a născut…) și nici pe unica afirmație a lui P.P. Carp, mai mult decât interpretabilă, ”Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Nu mai reluăm discuția, fiindcă, recitind articolul din 1992 al lui N. Georgescu, avem parte de surpriză după surpriză. Prima și cea mai neașteptată se referă la faptul că, atunci când a emis teza asasinării, procurorul literar nu-l avea deloc în vedere pe „ucigașul” Maiorescu, ci cu totul altă persoană, care ar fi acționat dintr-o pricină curat neașteptată! N. Georgescu nu sugerează nici o clipă eventualitatea unei crime politice; dimpotrivă, indică vinovăția „altui nebun”, Petrache Poenaru, cel care a lovit poetul cu piatra ucigașă: „O piatră cumpănită îndelung în praștia fostului soț al fostei muze a poetului”.
Deci: actrița Cleopatra Poenaru, „muză a lui Eminescu”, a fost pricina tragediei instrumentate de un soț gelos. De unde se vede că N. Georgescu întâi de toate a lansat supoziția asasinatului (cu bună priză la publicul cel mai larg) și abia după aceea a început să caute vinovați și mobiluri! A doua surpriză de proporții: cum se știe, N. Georgescu și susținătorii lui se străduiesc să convingă că Eminescu n-a fost nebun, n-a fost niciodată bolnav, ci totul era o lucrătură malefică, menită să scoată din circuit un gazetar politic incomod puterii. Numai că, atunci când și-a lansat teza, N. Georgescu credea… complet pe dos! Citez: „În expunerea de față nu punem la îndoială câtuși de puțin boala poetului, nu încercăm o altă definire a ei, un alt model de manifestare decât cel stabilit de specialiști.” Și atunci, dacă suferința lui Eminescu n-a fost malefic indusă, ce mai rămâne din toată teza conspirației? Nu cumva doar presupusa gelozie a bietului Petrache Poenaru?
Să ne întoarcem spășiți la Călinescu. Mult zgomot, pentru nimic!
