Abia zilele trecute, cu o întârziere regretabilă de o lună, am aflat despre decesul lui Jon Lord, pianistul și stâlpul monumentalei formații de muzică rock Deep Purple. Am aflat târziu, mă simt vinovat. Asta se întâmplă dacă nu mai am răbdarea să lecturez ziarele până la ultima știruță de pe ultima pagină, strecurată cu litere mărunte cât boabele de nisip, pentru a-i arăta lipsa de importanță…
În urmă cu câțiva ani, mai precis în anul 2008, un alt mare pianist de muzică rock pe care îl admiram, Richard Wright, de la formația Pink Floyd, a trecut în lumea umbrelor. Știrea a apărut tot cu litere mici, din alte ziare lipsind cu totul, șefii publicațiilor respective considerând-o lipsită de sexăpil pentru cititorii lor.
Ambii mari pianiști rock – și Lord, și Wright – au fost în plus compozitori, lor datorându-li-se multe dintre imnurile rock care au încântat și încântă câteva generații de tineri.
Dar mie îmi vine să întreb altceva: oare de ce moartea ăstora a fost atât de discret tratată, iar la Amy Winehouse sau Michael Jackson s-a făcut așa un tămbălău mondial, de gândeai că nu de înmormântări era vorba acolo, ci de nunți cu sute de nași și cu alai lung cât coada de cometă? Cum de s-a scris că Michael Jackson s-a cărat la ceruri, să tragă o cântare cu îngerii și să se scarpine la puță, cum făcea mereu pe scenă, că probabil îi forfoteau păduchii lați în chiloți!?
Sunt de acord că lui Lord sau lui Wright nici nu le-ar fi plăcut un tămbălău de prost gust ca la decesul lui Jackson sau Winehouse, dar aici alta este miza. O miză mult mai înaltă, care constă în a atrage atenția asupra operelor create de niște mari artiști.
Dacă niște puștani de liceu aud vorbindu-se despre dispariția pianiștilor de la Deep Purple și Pink Floyd, este posibil să le fie stârnită curiozitatea și să se apuce de cotrobăit nu departe, ci pe atât de îndemânosul YouTube. Să asculte câteva cântece din curiozitate, să li se deschidă gustul. Astfel, arta a avea doar de câștigat.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
