Pettit & Boia

Cum era de așteptat, Lucian Boia s-a grăbit să-i dea dreptate ambasadorului american Pettit, autorul scandaloasei declarații în chestiunea Unirii. La dl Pettit m-am referit într-o tabletă din săptămâna trecută, când mi-am exprimat speranța că-i vorba doar despre isprava unui prostănac pe care l-a luat gura pe dinainte, ratând un excelent prilej să tacă – mai ales că, punctual, nu l-a întrebat nimeni. Așa, a lezat cu gravă inconștiență nediplomatică sentimentele populației de dincolo și de dincoace de Prut, căreia îi refuză imperativ („Moldova trebuie să rămână…”) până și speranța de a-și decide singură propria cale identitară. Numai că, din nefericire, se pare că nu ne aflăm în fața unei simple gafe și atât, câtă vreme ambasadorul precizează că-i vorba despre „desigur, politica noastră, a Departamentului de Stat.” Ce să mai comentăm? Așa ne trebuie! Și Boia dacă tăcea, filosof rămânea, dar s-a dumirit cât de profitabilă e poziția lui „Gică Contra” în astfel de dispute: vinde cărțile.
Despre originalele contribuții la știința istoriei datorate dlui Boia am mai scris de-a lungul anilor, tot în acest colț de pagină. N-am uzitat argumente de ordin identitar, atât de cultivate în aserțiunile dsale, și n-am evocat faptul că, provenind dintr-o familie de alogeni stabilită în România, încalcă limitele bunei cuviințe când îi cataloghează disprețuitor, la grămadă, pe românii în mijlocul cărora i s-au stabilit strămoșii italieni ca fiind „incorecți”, „mahalagii”, „iresponsabili”, „neserioși”, „incompetenți”, „impostori” ș.a.m.d. Întrebare: de ce i-o fi rămas aici familia? Dar, la urma urmei, nu contează cine scrie, ci cum și ce scrie, în ce relație se află cu adevărul și cât de apt este să se păstreze cu onestitate în matca necesarului „sine ira et studio”. Iar la ultima temă rămâne mereu corigent!
I-am reproșat, cum și alții au făcut-o, atitudinea în chestiunea Transilvaniei, Boia fiind adeptul teoriei „spațiului gol” populat apoi de maghiarii migratori („care se pot considera acasă indiferent când au venit aici”). De-a dreptul scandaloase sunt, apoi, afirmațiile precum că românii ardeleni n-au dorit niciodată unirea de la 1918! Am atras și noi atenția asupra contestării abil disimulate a latinității românilor și chiar a existenței națiunii noastre („românii nu ar mai fi, în definitiv, o națiune”), apoi a desconsiderării și minimalizării lui Eminescu, trecut cu îngăduință în raftul poeților minori, ca și asupra teoriei potrivit căreia tot ce s-a izbutit constructiv și temeinic în istoria noastră s-a datorat numai străinilor…
Fragilitatea așa-ziselor demonstrații se vede de la o poștă. Academicianul Ion Aurel Pop, rectorul Universității clujene, consideră că „din dorința de a câștiga facil simpatie din partea unui public neavizat (Boia, n.n.) falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la niște argumente care sunt în inferioritate ca număr, nu pot demonstra voința majorității, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo.” Articolele noastre au avut parte de reacții ofuscate pe internet, semn că Boia a izbutit să convertească emuli naivi și să adune adepți la tezele sale aberante și masochiste – pe care le difuzează acum și peste hotare, fiind frecvent invitat la lansări de carte și la talk-show-uri în străinătate. Sigur că publicul de oriunde va fi totdeauna mai interesat de o „cozerie” ce denunță istoria „falsă” a românilor, decât de una ce ar urma abordarea „clasică”. La fel de sigur, având de ales între cărțile „Cât de mare e Ștefan cel Mare” și „Cât de mic e Ștefan cel Mare!”, fie și numai din curiozitate, ai prefera-o pe a doua.
Criticul Alex. Ștefănescu observă: „Defăimarea și persiflarea românilor chiar de către români este astăzi o tristă modă”, datorată, în opinia noastră, și întreținerii interesate și victimizante a confuziei între patriotism și naționalism. Sigur că avem nevoie de o istorie cât mai adevărată, definitiv scoasă de sub zodia triumfalismului și a festivismului găunos, dar nu scrisă prin și pentru șubrezirea adevăratelor temeiuri, nici nutrită din negarea programatică a valorilor autohtone! Revenind la declarația ambasadorului Pettit, citez din mesajul de susținere semnat de Boia: „Omul a spus foarte corect. A spus că R.M. nu e România, a spus că are o istorie specifică, pentru că până la 1812 e aceeași istorie nu cu a României, ci cu a Moldovei. România există abia de la 1859.” Ce enormitate! Românii oare doar de la 1859 există? Italienii sunt italieni doar după Risorgimento? Nemții sunt nemți numai după unificarea din 1871? Sau, mai știi, după 1990? Înseamnă că nici Moldova de dincoace de Prut nu-i România! Și acolo, și-n Basarabia, n-a trăit din totdeauna aceeași populație care simțea, gândea și vorbea românește? Moldova n-o fi România în geografia politică a momentului și-n viziunea lui Pettit & Boia, dar în conștiința unei Europei lucide este, indiferent de elucubrațiile istoricilor de scandal – regretabil, chiar români. Drept pentru care mă raliez la exclamația lui Alex. Ștefănescu: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”