Vasile Alecsandri a păstorit în două rânduri direcțiunea Teatrului Național din Iași. O dată într-un triumvirat în 1840 și a doua oară după 14 ani, în 1854, ca director plin. Despre prima „domnie” se vorbește, firește, cu elogiile cuvenite întemeietorilor, despre cea de a doua, ciudat, dar explicabil, mai degrabă se tace. În colecțiile de documente apar și revelări surprinzătoare. Toate se cuvin egal cercetate, chiar dacă nu-s totdeauna prea plăcut de readus în atenția generală. Cum, firește, sunt direct interesat de istoria Teatrului Național din Iași, unde s-a întâmplat să mă aflu mai bine de un deceniu pe jilțul aurit de bardul de la Mircești, nu pot decât să mă declar nedumerit de enigmatica prestație directorială secundă a celui ce avea să dea numele Naționalului ieșean și a cărui statuie străjuiește cu deplină autoritate intrarea principală.
Să le luăm pe rând. Așa cum nu se cunoaște cu deplină exactitate nici anul nașterii lui Eminescu, nici al lui Creangă, nici Alecsandri n-a avut parte nici până azi de stabilirea unei date unanim acceptate. I se atribuie, ca loc al venirii pe lume, orașul Bacău, numai că, de fapt, convoiul familiei Alecsandri, alarmat de zarva Eteriei, doar a trecut prin Bacău, în drumul către un refugiu montan rămas neprecizat. S-ar fi născut ori în 1821 (data cea mai des amintită), ori în 1829, sau 1818.
Se știe, de astă dată cert, că în 1840 a preluat, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, conducerea Teatrului ieșean – se amintesc și alte nume, lui Alecsandri revenindu-i de fiecare dată partea esențială, cea cultural-artistică. Toate petrecându-se în 1840, când Vasile Alecsandri abia împlinea 19 ani! Greu de crezut! Abia terminase echivalentul unui liceu, iar primele lucrări literare, în limba franceză, îi apăruseră în 1838. Și chiar dacă alte surse propun aducerea anului nașterii către 1819 ori chiar 1818, tot rămâne dificil de atins recordul demn de Guiness Book – director al Teatrului Național la 19 ori la 21 de ani! Într-un fel, cumva plauzibil în epocă, dacă ne gândim că Maiorescu era rectorul Universității la 23 de ani!
Și nu vârsta intrigă, cât hotărârea lui Alecsandri de a se reînscăuna în fotoliul directorial după 14 ani – în noiembrie 1854. Drept pentru care îi trimite domnitorului Ghika o „suplică”: „Sub iscălitul, dorit a lua parte la lucrarea binelui obștesc, va contribui prin toate putințele sale la dizvoltarea acestei instituții naționale ca una ce în toate țările civilizate este puternic sprijinită de către ocârmuiri și a cărei înflorire au fost pretutindene unul din cele mai frumoase titluri de glorie a stăpânitorilor”. La 33 de ani, cu un statut cultural și politic de astă dată fericit împlinit, Alecsandri a obținut imediat acordul Domnitorului Moldovei („Sfatul nostru extraordinar va lua în considerație propunerea de față, pe care o găsim foarte rezonabilă și va încheia Hotărârea sa”). În fața unui asemenea „doclad” (rezoluție), Sfatul nu va avea decât să se conformeze și purcede la semnarea contractului, care, între altele, prevedea o subvenție de 600 de galbeni și atribuirea postului de director al Teatrului Național lui Vasile Alecsandri pe timp de zece ani (1854-1864).
Atenție: semnatarul „nefiind volnic a trece acest privilegiu către nime”. Exact ceea ce Alecsandri a „uitat” s-o facă! După mai puțin de o stagiune, titularul renunță („împregiurări atât caznice cât și altele împotrivindu-se dorinței mele de a mă ocupa anii aceștia de direcția Teatrului Național…”) și trece Direcțiunea către spătarul Dimitrie Cracti (?) și actorul Neculai Luchian, dar păstrându-și prerogativele diriguirii subvenției și dreptul de a cenzura tot ce se prezintă pe scenele Moldovei, care includea privilegiul de a susține reprezentații teatrale în cuprinsul Principatului doar trupele sale. Când, la Galați, o mână de diletanți români, sub îndrumarea actorului Luigi Ademosello, a încercat înjghebarea unei trupe de teatru, Ocârmuirea a dat pricaz „a se opri orice reprezentațiuni” fiindcă, potrivit Contractului semnat cu Alecsandri, doar bardul de la Mircești avea dreptul să prezinte spectacole oriunde în Moldova!
Mulți ani de zile, nici o inițiativă majoră în domeniul teatrului n-a fost încuviințată în toată țara taman de către cel ce fusese adevărat ctitor al scenei naționale! De remarcat că, de acum înainte, pe parcursul unui deceniu, contractele cu directorii Teatrului nu mai erau negociate și semnate cu Eforia Iașilor, ci direct cu Alecsandri, care, practic, dădea în subantrepriză direcțiunea ca pe un bun personal!
Renunț la întrebările delicate care, de regulă, apar și se pun în astfel de împrejurări, pentru a consemna că, în acest al doilea directorat Alecsandri, net diferit de primul, Teatrul Național din Iași s-a aflat, cum scrie presa vremii, într-o evidentă „decădere artistică atât a trupei, cât și a repertoriului”, reproșurile fiind adresate indirect, dar cu țintă clară, lui Alecsandri, din cauza căruia „Teatrul Național este părăsit în tristă neîngrijire și lăsat fără nici o priveghere în mâna unui particular.” În 1866, încheindu-se deceniul privilegiilor acordate lui Alecsandri (care, în paranteză fie spus, a instalat cum a vrut o mulțime de directori ai Naționalului, refuzând o altă mulțime de pretendenți…), se recurge la ultima soluție, hotărându-se înființarea unei „Comisiuni a Teatrului”, ce a preluat toate atribuțiile Direcțiunii. Ici-acolo, au început să ia ființă trupe de amatori entuziaști, teatrul moldav s-a dezmorțit, însă Naționalului i-a trebuit destulă vreme ca să-și revină din starea în care l-a adus cel de al doilea directorat al… întemeietorului.
Curat mister prestația lui Alecsandri; oricum, asta arată documentele. Fără îndoială, cele de mai sus pot ciobi doar părelnic și cu totul nesemnificativ aura lui Vasile Alecsandri, fruntaș al mișcării revoluționare din Moldova (1848), președintele Secției literare a Academiei, ministru al românilor în Franța, deținător al Premiului Felibri și al „Cântecului Gintei Latine”, întemeietor al revistei România literară, autor al „Chirițelor”, al lui „Despot Vodă”, culegător și editor al folclorului românesc, autor (în Franța) al unei Grammaire de la langue roumaine, al „Pastelurilor”, al miilor de file de proză și poezie, un autor copleșitor de care Titu Maiorescu, vorbind despre „Direcția nouă în poezia și proza românească”, spunea că „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri”. Dacă printre caratele excelenței se mai amestecă și niscaiva chestiuni lumești, să concedem că magnificența operei îngăduie să le considerăm prea mărunte spre a fi și semnificative. Ceea ce nu înseamnă că istoria literaturii n-ar trebui să le consemneze.
