Pescarul de imagini

O aniversare… tăcută: monumentul lui Ștefan cel Mare de la Suceava împlinește 40 de ani. Către sfârșitul lui 1976, cei ce așteptau trenul la Burdujeni se zgâiau nedumeriți prin ferestrele înalte ale fostei săli de bal a gării de frontieră, încercând să înțeleagă ce se-ntâmplă acolo, unde se asambla scheletul unui, pare-se, animal preistoric. Sculptorul Iftimie Bârleanu îl construia pe Voitiș, calul lui Ștefan cel Mare. Voievodul, și el turnat în bronz, urma să-l încalece întru eternă nemurire odată cu edificarea monumentului din parcul Șipote-Cetate. A fost inaugurat în 1977, în prezența „eroului între eroi”, după care, lăsată în paragină, statuia s-a degradat incredibil, ajungând să-i cadă altoreliefuri de pe soclu, să-i crape plăcile de marmură și, de sub coada lui Voitiș, să se ițească mlădițele unui tufar de arin. (Cum să nu-ți amintești vorbele lui Nicu – „nu veți putea zugrăvi cât a construit tata”?)
Apropierea lui 2018 a readus monumentul în atenția autorităților și-avem credința că, până la sărbătoarea Marii Unirii, își va regăsi înfățișarea de altădată… Iftimie s-a stins în 1986, dar dinastia Bârleanu este la fel de activă în lumea artelor românești: fiul sculptorului, Bogdan, care s-a ilustrat și în arta monumentală, își pregătește expoziția acestei toamne – de pictură, fiindcă s-a dedicat exclusiv șevaletului. Cum știu multe dintre pânzele ce urmează a fi expuse, aș scrie câte ceva despre ele, dar n-o s-o fac fiindcă nu pot ține pasul cu reprezentanții autorizați ai criticii plastice. Din păcate, nu posed limbajul fastuos al comentatorului erudit. Așa că nu-mi rămâne decât postata lumească a cronicii amicale, „de baltă”, ca-ntre pescari ce-am fost și-om fi. Încerc, așadar, să adaug câteva tușe la portretul unui pictor ce nu practică portretistica („o face Dan Hatmanu prea bine!”). Bârleanu declară, într-un interviu, că n-a pictat niciodată chipul lui Ceaușescu. E treaba lui, numai că Ghenea, clujeanul care-și vinde la Sothebyʹs picturile pe milioane de dolari, a izbutit de curând să-și plaseze trei pânze (doi Ceaușești și-o Ceaușească) la prețuri între 60.000 și 80.000 de euro bucata. Ceea ce confirmă faptul că piața artelor ține seama de performanța pictorului și nicicum de biografia portretizatului. De-ar vinde Bârleanu un tablou cu milioane de dolari, sunt sigur că și-ar cumpăra vapor. Uitând oglinda mărginită a lacului de liniștire Stânca-Costești, s-ar bejeni departe pe oceanele lumii, cu Tofan la remorcă: după o viață în care s-a bucurat mai mult de mârlițe și șălăoași, ar cuteza isprăvi precum confratele lui, undițarul din „Bătrânul și marea”. S-ar cuveni să-și caute de pe acum minciog pentru rechini-ciocan și balene albastre, fiindcă „marca Bârleanu” începe autoritar să se impună: dacă n-o veni chiar validarea Sothebyʹs, s-o găsi cine să atragă mai decis atenția asupra unui univers pictural atât de personalizat, de profund și original investigat, cu același tainic și omniprezent erou subînțeles – liniștea. Liniștea apelor.
Când și-a lansat canotca, respectatul om al Deltei, Patzaichin, a găsit de cuviință să aducă la Mila 23 faimoase formații zdrăngănitoare bucureștene menite să adune public și să însuflețească evenimentul. Taman pe dos față de ceea merită și suportă Delta, singurul tărâm în care apele române nu-s adânc poluate sonor și-n care te poți cufunda în liniștea altfel pretutindeni alungată. Grigore Ilisei l-a dibuit cu îndreptățire: Bârleanu „e un interpret cameral pe care îl tentează simfonismul”. Îl tentează, dar nu-l seduce: a rămas cu suflet adolescentin, iar pescuitul, cum singur spune, „este o nebunie frumoasă”, căreia i se consacră cu ingenuitate netrucată. Imagini pescuiește de fapt și de drept; asta caută în peregrinările lacustre: „Mă duc cu ochiul, nu cu aparatul foto”.
I-am citit mai demult, în manuscris, o cărticică de istorisiri pescărești. Nu-i lipsește harul de povestitor, dar aș remarca și o altă virtute a scriiturii. Într-o viață petrecută prin redacții, am presărat chintale de virgule în manuscrisele altora, inclusiv în cele ale unor academicieni. În textele lui Bogdan, fiu al unei profesoare de română, n-a trebuit clintită o iotă. Dinspre tată, Iftimie Bârleanu, autorul remarcabilelor monumente de la Suceava și Vaslui, precum și al celei mai expresive statui ieșene (Dosoftei) a moștenit harul ce avea să-l consacre. Multă vreme a viețuit cumva în umbra sculptorului prețuit de Irimescu: „Bogdan fiul maestrului Iftimie”. Nu cred că l-ar ferici inversarea „Iftimie, tatăl lui Bogdan” și nici nu consider acceptabile astfel de mutații ale accentului apreciativ în filiație, însă vine și vremea când se pot întâmpla.