Pescărești

La câte povești trăsnite și, desigur, mincinoase, ați auzit de la pescari, ce mai contează una în plus? Așa că, ascultați-o și pe a mea.
În zori (3 dimineața) ne-am bejenit către Prut. „Râul blestemat” își merită numele din toate punctele de vedere, inclusiv al suferințelor pescarilor: cel mai mofturos și capricios curs de apă din Moldova a amorțit de tot. Chiar în locul și la data în care, sezonul trecut, am păcălit sumedenie de mrene, plătici și somotei (undeva departe, la limita dintre județele Iași și Vaslui), anul ăsta, pauză totală. Prutu-i scăzut, are apa limpede și verzui-albăstrie, solunarul e favorabil, am tăbârcit pe mal toate momelile cu putință, mai puțin vetrica-regină, încă în creștere – cum s-ar zice, am făcut, omenește, tot ceea ce era cu putință. Canci! Nimic! În relația cu peștanii, de regulă, decentă, trăiesc drama incomunicabilității! Dincolo de Prut, pe malul basarabean, unde vor fi existând niscaiva mlaștini și băltoace, încep să bubuie focuri de armă.
Mai sunt trei zile până la deschiderea sezonului vânătoresc la aripate, dar moldovenii cu capitala la Chișinău nu par să bage în seamă astfel de mizilicuri legislative. Trosc! Bum-bum! Gâgâit de gâște, măcăitul rățoilor. Sun, pe mobil, consoarta, spre a mă căina și primesc un răspuns în șapte limbi și rusește: „număr inexistent”. Am intrat în raza de acțiune a unui releu basarabean și, cine-o izbuti să mă sune de la Iași, s-o pricopsi cu tarif de roaming…
Trec două ceasuri, apa-i la fel de inertă, concert de împușcături. Și când tocmai îmi strângeam sculele, cu dezamăgirea aferentă, ditamai gâsca rănită coboară în derivă peste Prut, spre a ateriza într-o tufă de sălcioară. Mă duc, scotocesc și recuperez gâscanul. Sunt curios ce ochi o să facă nevastă-mea: de câte ori, la întoarcere, opresc mașina în fața casei, dumneaei apare cu ligheanul la poartă. Să văd cum s-o descurca acum, când, în loc să curețe solzi, va trebui să jumulească ditamai gâsca… Fine del primo tempo. Grănicerii, compătimitori, îmi dau un sfat prețios: „mai bine încercați la Poșta Elan, că acolo-s crapi la discreție”. Ați auzit de Poșta Elan? Nici noi. Fixăm, pe GPS, reperul cu pricina și hai la drum, zeci de kilometri dincolo de Huși, într-un non mans land vizitat, probabil, cândva, cel mult de Mikluha Maklai. Într-un târziu, cu amortizoarele martirizate, ajungem în dreptul unei știoalne amplasată taman în mijlocul drumului. Sondăm, aruncând pietre: apa-i neagră și adâncă. O băștinașă, încovoiată sub sarcina de strujeni, ne încurajează: „Se trece, mai rămân numere de la mașini, da’ motoarele, n-au ni’ca.” Ocolim prin păpușoaie. GPS-ul ripostează: „reconfigurare traseu” și ne aduce în grădina unui cetățean. S-or fi petrecut, pe aici, niscaiva retrocedări de care satelitul încă n-a fost informat. Ducem tratative cu proprietarul, ni se deschide poarta și ajungem pe malul unui ochios lac de baraj.
Paznicul se înființează imediat: „50 de lei” (totdeauna, dacă suma sună prea amenințător, este exprimată în lei noi – 500.000 ar fi un enunț prea timorant). Și după ce ne instalăm bateria de scule, de pe deal încep să izvorască sute și sute de oi. „Dom’le! – îi strig ciobanului – am plătit juma’ de milion, du-le mai la stânga!” „Da’ ce, oile nu tre’ să be’ apă? N-am voie pe-acolo, e păp’șoiu lu’ dom’ Ciupercă” (ori Pestelcă, ori Posteucă, n-am deslușit exact). Regimentul de oi se năpustește peste bunătatea de scule scumpe și un berbec îmi înhață firul între coarne. Încerc să-l țin cu anti-returul, mulineta cârâie, nailonul rezistă și patrupedul rămâne în stand-by, sub privirile nedumerite ale popândăilor ridicați în două picioare precum suricatele de la tv. „Dă, dom’le, drumul berbecului!” I-aș da, dar cum? C-au început să mă latre și dulăii. Și iac-așa, venit la pescuit, m-am pricopsit c-o gâscă și c-o oaie. Dai un ban, dar face!
Dacă vreți să mă credeți, bine. Dacă nu, nu.