Pescar, în Canada

Nepotul meu din Toronto s-a decis, în sfârșit, să-mi facă pe plac oferindu-mi o partidă de pescuit. Universitar fiind, la activ cu un doctorat canadian în științele prospectării și cotrobăirii subsolului, cu pescuitul nu le are mai deloc. Ba chiar e convins că fiecare viețuitoare se cuvine lăsată să trăiască în voia și-n tihna ei, undița pescarului reprezentând un condamnabil atentat la armonia lumii acesteia. Totuși, vrând să fie gazdă perfectă, își calcă pe inimă și iată-ne înaintând spre nord, către zona de pescuit nr. 8 (în provincia Ontario sunt, de toate, 29, fiecare cu regulamentele ei, teribil de amănunțite și de riguroase). Mi s-a părut ciudată ora plecării (10 dimineața?), obișnuit fiind, acasă, cu ceasul ochilor cârpiți, când tot orașul doarme și pescarul își începe ziua de muncă din cețurile celui mai deplin întuneric. Aflu că e regulă generală: în provincia Ontario se pescuiește sportiv doar între orele 12 și 24. Taman în zorii zilei, când peștanii „mușcă” cel mai abitir, balta e-nchisă – probabil, tocmai pentru a se proteja răstimpul micului mare dejun, altă explicație nu găsesc. A doua uimire, la achiziționarea permisului de pescuit: o zi costă 58,06 $, iar trei zile… doar 33,92 $. Nu-nțeleg cum vine asta, nici nu mai întreb, toate încep să fie prea ciudate și complicate! Următoarea oprire, pe marginea șoselei, în dreptul unui automat de râme. Bagi un dolar, apeși butonul și primești un generos buchet de râme vioaie și rozalii (sau, dacă dorești, altă momeală, inclusiv peștișori vii). Sunt ceva mai corpolente decât râmele noastre moldave și au coada-vâslă ușor lățită; să le văd la lucru! Pe măsură ce urcăm spre nord, trecem pe lângă cursuri de apă cu cotloane și vârtejuri care-mi fac cu ochiul: nu oprim aici? Exclus! Cum adică, într-un loc neamenajat, fără priză electrică, apă curentă (caldă și rece), WC, duș, stand betonat, umbrelă, coș de gunoi și regulament afișat în engleză și franceză? Imposibil! Cinstit vorbind, când fug de-acasă caut, pe malul Prutului, tocmai tufa de scorușe, ori răchita, ori perna de mușchi neatinse decât de răsuflarea fazanilor sau a vidrei – făr-de regulamente și wi-fi pe baltă, dar aici aflându-ne în lumea cu adevărat civilizată, fără îndoială că se cuvine respectat ștaiful veacului XXI. Între timp, încerc să mă dumiresc în privința specificului pescăresc canadian răsfoind vraful de instrucțiuni primite odată cu lanseta cea nouă. N-aș vrea să mă complic umblând după răpitorii mofturoși gen bass, northern pike, păstrăv, nici după sturioni, pentru asta trebuind practică „la locul crimei” și, mai ales, descâlcită sumedenia de restricții care, în răspăr cu mentalitatea undițarului european, culminează cu interdicția de a reține… peștii mari: „Eliberați imediat orice pește prins dacă are dimensiunile mai mari de 70-90 cm.” (noi impunem dimensiuni minime, canadienii, pe dos, protejează exemplarele-record)! Și nu-i dai drumul oricum capturii în apă, ci, citez: „Dacă un pește nu poate înota imediat, susțineți-l în apă până când înoată singur”. Măi, să fie! „Dacă păstrați peștele în barcă, îl veți ține obligatoriu într-un livell cu cel puțin 46 litri de apă aerată mecanic”… Nici nu mai citesc în continuare! Caut condițiile de pescuire a banalului crap, specie la care sper să fie mai relaxate, mai în ton cu reglementările de-acasă. Dar… nu aflu nimic! Pur și simplu crapul nu figurează pe listă! „Să ajungem și om vedea ce-o fi”. Când, în fine, am parcat la unul dintre standurile numerotate de pe malul lacului, mi-a sărit în ochi pancarta cu inscripția de-o șchioapă „dacă prindeți crapi, depuneți-i în cutia alăturată, pentru a fi incinerați”. Cum adică? Am nimerit la un aiurit waterland pus pe șotii? Abia ceva mai târziu aveam să aflu că, în Ontario, crapul este considerat „porcul apelor”, care mănâncă hămesit tot soiul de mizerii, iar proprietarii se străduiesc de ani buni să-și izbăvească incintele îndiguite de pacostea infamului ciprinid! Cum-necum, în zece minute am prins doi, cam de cinci kile fiecare: era perioada de zbenguială erotică, i-am simțit „bătându-se” în buruian, lângă mal, a fost o joacă să-i scot. Cum am băgat de seamă că nu mai era nimeni prin preajmă, am cotit-o imediat, românește, către mașină, înghesuindu-i în portbagaj. Întorși victorioși și făloși la Toronto, am izbutit să plasăm (gratuit) un singur crap, după ce am ispitit zadarnic mai multe familii de români – și pe acela cu condiția să-l aducem după ce se întunecă, nu cumva să vadă vecinii. Cel de al doilea peștan am zis să-l gătesc cum știu eu, să guste și rubedeniile de peste ocean delicioasa saramură Iacoban. Când sfârâia mai apetisant grătarul pe aragazul din bucătărie, se aude sunând insistent soneria de la intrare. Deschid. În pragul ușii era pompierul blocului, cu un extinctor în brațe, și-n spatele lui, plin de îngrijorare, administratorul.
Ne dăduse de gol senzorul din tavanul bucătăriei…